De departe, 2025 a fost pentru Adrian Bodnaru, un an fast. Poetul a publicat, aproape simultan, două cărți: 9 din 10 să plouă* (Editura Cartea Românească) și Aici putem vorbi deschis – nici umbră de pin** (Editura Charmides). Întâmplătoare sau nu, împrejurarea nu e, pentru autor, un lucru nou. În același an au mai apărut și Dictando și Poliversuri (în 2012); O vară întreagă sau mai multe la rând și Cidul berlinei (în 2017): Câteva clipe, spre seară și Timișorela (2019) ori Noriîncotro și Веома близу теби – као на две трећине/Foarte aproape de tine–ca de două treimi (ediție bilingvă sârbo-română (în 2023). Această frecvență a aparițiilor editoriale vorbește de la sine despre un preaplin literar pe care poetul este dispus, încă, la cote înalte, să îl împărtășească. Pe cât de perseverent și susținut e ritmul publicării volumelor, pe atât el dovedește o vocație care îl particularizează pe autor: cărțile, inclusiv cele ”gemene”, nu semănă deloc între ele. Sunt diferite, deopotrivă, ca perspectivă, viziune, conținut și tip de discurs liric. Divulgă o inventivitate și o fantezie creativă ce par departe de a se fi epuizat în cele mai bine de douăzeci de culegeri publicate. Poemele din fiecare (nouă) grupare au caracteristici inconfundabile, vorbesc despre pulsuri interioare arareori reluate, niciodată autopastișate; sunt, de la o carte la alta, altfel. Adrian Bodnaru e productiv, e complex, e proteic, e pluriform. Este unul dintre poeții importanți de azi care refuză să semene până și cu el însuși!
Ca și toate celelalte prezențe anterioare, cărțile ”gemene” de acum beneficiază și ele de același regim al titlurilor în întregime atipice. La Adrian Bodnaru, acestea nu au fost niciodată cuminți, convenționale. Încă de la volumul de debut din 1994, a bodnaru şi alte verbe, fără excepție, poetul a surprins întotdeauna prin invenția generatoare de sintagme neobișnuite, spectaculoase, memorabile pentru prima copertă. Iar procedura se dovedește a nu fi doar una de marketing literar: îndărătul titlurilor a stat întotdeauna o strategie subtilă prin care Adrian Bodnaru și-a gestionat desfășurările lirice, și-a definit, cu acuratețe, de la bun început, itinerariile. 9 din 10 să plouă, de pildă, trimite gândul la zona pariurilor, a evaluărilor, a estimării șanselor. O zonă familiară poetului, cândva, fotbalist de performanță. Și, evident, antologia seamănă cu un pariu. Unul pe care Adrian Bodnaru îl pune cu viziunea realistă ce transformă în poezie realul absolut banal al vieții citadine, cu viața în imundele blocuri ale orașului invadate de propriul eu, populate cu oameni obișnuiți, cu istoriile lor personale, cu dramoletele, victoriile și înfrângerile individuale ce se petrec, fără întrerupere, între zidurile caselor pe verticală. Nu neapărat triste, nu neapărat cenușii. Dar, pentru poet, relevante, încărcate de poezie. Aproape nu există poem din care termenul (bloc) să lipsească. De la ”Blocul meu de veci/ e bloc la ghiveci -/ numai uneori,/ cu pământ de flori/ cu soț, îngropânsu-l/ parcă-i schimb pământul”, la ”Aici, unde se termină cerul/ la urma urmelor, cu parterul/ unde blocul, ca peste tot în viață/ cum se cade ninsoarea învață/ unde fulgii fără adăpost/ ca ai străzii văzuți nu au fost,/ unde priveliștea din balcon/ e un mic suvenir de beton/ unde luceafărul de la șapte/ dimineață-i, pentru noi, de noapte/ unde după canari mult mai bine/ e că se intră prin uși în sine/ unde o săptămână în balta/ albă sau verde spală pe alta/ unde griul ca zăpada-i propta/ duminicii – pitica a opta,/ unde treizci e doar pentru cei/ curajoși – pentru ceilalți, și trei./ anul nou e-ntoarcerea la mâine/ cu două cornuri – încă nu pâine”. Limbajul e mereu ambiguu, suprarealist uneori, are meandre de sens, spune ceva, dar sugerează și lasă se să înțeleagă altceva.
Veritabilă elegie a urbanității, al cartierelor de blocuri ca simbol al civilizației și al modernității, 9 din 10 să plouă* este o culegere de poeme scrise, aparent, în dulcele stil clasic; o alternativă cvasipolemică, de fapt, la poezia convențională. Un tip de lirism în care forma și sensul se construiesc simultan, iar fragmentarea devine principiu de bază. Poeziile au rimă, ritm, întorsături prozodice subtile, care trimit la imaginea deja familială a lui Adrian Bodnaru, asociat frecvent cu un alt mare maestru al rostirii meșteșugite, Șerban Foarță: ”Azi, fluturele meu/ de pe palmă/ se aruncă-n floare/ ca-ntro fântână -/ nu vrea să prindă/ ziua ce-i scutură/ vremea de tot/ fiindcă e flutură”. Cum s-a mai spus, ca și autorul Simpleroze-lor, Adrian Bodnaru se imersionează în cuvinte, le percepe vibrația altfel, le intuiește dulceața, savoarea și potența semantică; le ”(re)inventează”, perfect plauzibil, miezul și sensul. Le modifică formal, le re-semnifică contextual. Se joacă de-a vorbirea, cu acea ușurință pe care numai o excelentă cunoaștere a limbii și a subteranelor ei o îngăduie, numai o intuiție idiomatică intens cultivată o poate susține. Se mișcă în interiorul unui idiolect original, care îi aparține sută la sută, în pofida asocierilor și analogiilor care se pot face cu lungul șir al scriitorilor iubitori de meșteșug poetic.
Cândva, Adrian Bodnaru vorbea despre un alfabet anterior vorbirii pe care îl preia în textele sale. Îl sincronizează cu ritmurile cotidianului, ale vieții hic et nunc, îl ”traduce” livresc pentru înțelesul comun: ”Tocul tău vocalic/ mai calcă-n italic/ de parcă enes-/ cu ai fi ales/ în loc de untold/ și pasul în bold/ sau e cheie imbus/ pentru norii nimbus/ pe care la nouă/ din zece să plouă/ îi strângi când dilema/ veche îți e crema/ de călcâie halley/ hop să-i strigi sandalei?”. Poetul promovează un spirit ludic eminamente cultural, nu foarte departe de – s-a mai spus – jocul secund barbian. Răstoarnă în chip spectaculos, nu o dată, lucrurile: realul devine imaginar, iar imaginarul – real, într-un balans caleidoscopic ale cărui reguli rămân inaccesibile pentru cititor.
Ca în multe dintre cărțile anterioare, nici acum, poeziile nu au titluri. Ele figurează, în Cuprins, cu primul vers, denominând intenția de a construi, prin întreaga arhitectură a volumului, pagină un soi de poem continuu, într-un stil meditativ și nostalgic, cu meandre meataforice și rupturi imagistice fermecătoare. O sintaxă ce conferă fiecărui poem o identitate distinctă. Un poem continuu dedicat blocului, cea mai semnificativă și mai relevantă emblemă a lumii de azi.

*Adrian Bodnaru, 9 din 10 să plouă, Editura Cartea Românească 2025