Patricia Lidia face parte din trioul care organizează evenimentele Să ciTimișoara, alături de Adrian Petru Stepan și Cristian Vicol. Volubilă, mereu cu zâmbetul pe buze, Lidia este o prezență care rămâne în memorie. Până la apariția volumului „Chipurile întunericului”, o știam preocupată de cărți și jocuri pentru copii — tocmai de aceea, tematica aleasă pentru debutul său literar m-a surprins cu adevărat. Este remarcabil felul în care, piesă cu piesă, Patricia construiește o lume reală care, prin specificul ei, pare unui cititor obișnuit aproape imaginară. Un horror scris cu sângele și suferința unor fete și femei din imediata noastră vecinătate. Patricia scrie o proză realistă, cu tentă documentaristă și un vizualism puternic. Personajele se dezvăluie încă din primele paragrafe — fără umbre, fără ascunzișuri. Se expun, și tocmai prin această expunere directă, dramatică, reușesc să fie mai profunde decât multe texte cu pretenții psihologice. Femeia abuzată de părinți, de iubit, de cei care ar fi trebuit să o ocrotească, vorbește fără menajamente, fără să-și ascundă rănile fizice și sufletești, fără să ceară milă. Cu toate acestea, începând de la a doua povestire, compasiunea se amestecă în cititor cu nedumerire, furie, neînțelegere și groaza că tot ceea ce parcurgi nu aparține istoriei, dimpotrivă, face parte din societatea noastră de azi.

„Chipurile întunericului” adună șaptesprezece proze scurte (documente) care introduc cititorul în lumea victimelor și, uneori, ca în povestirea „Prin gaura din perete”, în cea a abuzatorilor. Această schimbare de perspectivă apare programatic: Patricia ne avertizează încă de la început, prin „Rime închise sub cheie”, despre intenția sa de a oferi o imagine fragmentată, profund coerentă, a violenței și a urmelor pe care le lasă, surprinse din unghiuri diferite. Volumul ne poartă pașii de lectură prin mai multe cercuri ale violenței, fără să se oprească la o singură formă de abuz. Unele proze urmăresc direct trauma violului, a constrângerii, a răpirii — „Contract pentru viață”, „Tăcerea nu e consimțământ”, „Memorii din infern”, „Patru generații de umbre”. Altele insistă asupra mecanismelor mai subtile prin care o fată sau o femeie ajunge captivă: seducția perversă a loverboy-ului și violența ei ascunsă în „Loverboy”, manipularea afectivă și drogurile folosite ca instrument de control în „Cabinetul întunericului”, dependența și tăcerea impusă, familia dezorganizată, absența oricărui sprijin real. În alte texte, Patricia Lidia mută reflectorul asupra consecințelor colaterale ale acestei lumi: copilul crescut în umbra prostituției, precum în „În umbra mamei mele”, femeia ajunsă să-și negocieze propriul trup în „Escortă la alegere”, victima care încearcă să-și reconstruiască identitatea în „Botez de sânge” și agresorul, surprins fără să fie scuzat, doar pentru a face mai limpede mecanismul răului. Dincolo de diversitatea situațiilor, se conturează o geografie coerentă a abuzului. Familia destrămată sau toxică revine obsesiv, ca prim spațiu în care violența este tolerată, ascunsă ori transmisă din generație în generație, așa cum o arată, fiecare în felul ei, „Scrisori către tăcere”, „Memorii din infern” sau „Patru generații de umbre”. De aici, cartea coboară spre alte forme de infern contemporan: centre de plasament în „Scrisori către tăcere”, rețele de trafic și prostituție în „Viața între vitrine” — cu vitrinele Cartierului Roșu din Amsterdam ca fundal tulburător —, violență în medii instituționale în „Trecutul care nu moare”, exploatare online în „Carne vie pe scroll”. Autoarea nu privește fenomenul ca pe o relicvă socială, ci ca pe o realitate vie, adaptată prezentului. De la camere închise și familii disfuncționale până la carnea expusă pe ecran, totul compune același lanț al dezumanizării.

Așa cum am precizat încă de la început, volumul este construit deopotrivă din coborâri în întuneric și din tentative de ieșire din el. Unele povestiri caută, timid, o formă de recuperare, de răspuns moral, de transformare prin conștientizare sau prin confruntarea directă cu trecutul. „Botez de sânge” urmărește acest drum cu o intensitate aparte, de la victimă la polițistă, de la traumă la acțiune. Iar „Terapie inversă” — poate cea mai frumoasă poveste din volum — aduce o lumină discretă, aproape neașteptată, într-o carte construită altfel din umbre. Una dintre mizele cele mai importante ale cărții este tocmai aceea de a face vizibile mecanismele ororii, nu doar oroarea în sine — lucru pe care autoarea îl mărturisește deschis.

„Chipurile întunericului” este, înainte de orice, o încercare de a reda vocea celor care rămân de obicei la marginea discursului public: femei folosite, reduse la tăcere, rușinate, mutate dintr-un rol în altul din voința altora, fie ei părinți, prieteni sau iubiți. Privite împreună, cele șaptesprezece proze alcătuiesc un mozaic de destine frânte și adevăruri incomode. De aici vine și forța volumului. Patricia Lidia scrie despre o violență care se naște lângă noi — în familie, în cuplu, în instituții, în indiferența comunității, în complicitatea tăcută a celor care știu și aleg să privească în altă parte. Confirmând ceea ce autoarea spune în interviu: „Realitatea nu are o singură voce.” A început totul la un club de lectură dintr-un penitenciar, unde a simțit acut absența perspectivei celorlalte — a femeilor care nu aveau voce, a victimelor care nu aveau cine să le asculte. Vinovăția aceea inițială, mărturisită cu dezarmantă onestitate, a devenit motorul unei cărți pe care și-a dorit-o instrument de prevenție, spațiu de dezbatere, pretext pentru conversații care, altfel, nu ar avea loc. Restul, spune ea, vine natural.

Pentru a întregi această cronică literară i-am adresat Patriciei câteva întrebări.

Ce te-a determinat să scrii acest volum?

Totul a început cu mult înainte să mă gândesc că voi scrie o carte. În urmă cu mai mulți ani, eram voluntară la Penitenciarul Timișoara, unde organizam un club de lectură și de scriere creativă pentru deținuți. Acolo am întâlnit un deținut care simțea nevoia să-și spună constant povestea. O spunea din postura de victimă, deși, în realitate, era ceea ce el însuși numea „rechin” – peștele peștilor, proxenetul proxeneților. Felul în care își construia povestea și modul în care se victimiza m-au făcut să simt că lipsește ceva esențial: perspectiva celorlalte persoane implicate. Și, în același timp, a apărut și un disconfort foarte puternic în mine. Mă simțeam vinovată. Pentru că, într-un fel, îi ajutam pe ei – pe cei care, în realitate, fuseseră agresorii. Le ofeream spațiu, voce, atenție. Și nu făceam nimic pentru ele, pentru femeile care fuseseră victime, pentru cele care erau încă prinse acolo. Din acel moment, am început să caut femeile din spatele acestor povești. Nu victimele lui, ci victime ale traficului de persoane. Am încercat să discut cu cele din centre de protecție, dar multe dintre ele erau încă în prima etapă a ieșirii din acea lume – în frică, în traumă – și nu puteau vorbi fără să redeschidă răni. Dar, prin ele și datorită lor, am ajuns mai departe, la alte femei, la alte povești, la alte adevăruri. La momentul respectiv, nu mă gândeam că voi scrie. Era ceva personal. O nevoie de a înțelege și o încercare de a echilibra acea vină interioară. Abia mai târziu, când am început să văd tiparele, mecanismele care se repetau, felul în care aceleași lucruri apăreau din nou și din nou, am început să le pun pe hârtie. Așa au apărut aceste povești. Prima poveste din carte este, de altfel, una fictivă, dar inspirată direct din acea perioadă. Este povestea unui astfel de eveniment într-un penitenciar, spusă din patru perspective: deținutul, moderatorul, scriitorul invitat și un om care trece pe stradă fără să știe ce se întâmplă dincolo de ziduri. Pentru mine, acela a fost începutul. Momentul în care am înțeles că realitatea nu are o singură voce.

Cui i se adresează?

În mod ideal, se adresează tuturor. Pentru că nu este doar o carte despre traficul de persoane, ci despre oameni, despre vulnerabilitate, despre alegeri și despre mecanisme care există în jurul nostru, chiar dacă nu le vedem sau nu le recunoaștem. Dar, în momentul în care mă aflu acum, după lansare și după interacțiunea cu cititorii, îmi dau seama că există câteva direcții foarte clare. Bărbaților – pentru că este important să înțeleagă această lume, mecanismele ei și impactul real pe care îl are. Pentru ca, pe viitor, să nu mai normalizeze anumite comportamente sau să se raporteze la ele prin prisma unor „valori tradiționale” greșit înțelese, ci să le vadă ca pe ceea ce sunt: traume reale, cu consecințe profunde. Adolescenților (16+) – pentru că aici cred că există cea mai mare șansă de prevenție. În momentul în care înțelegi cum funcționează aceste mecanisme, ai o șansă în plus să nu ajungi prins în ele. Și, poate la fel de important, mi-aș dori să ajungă și la oamenii care știu, care au văzut, care au bănuit, dar au ales să închidă ochii, să spună „nu e treaba mea” sau „rufele se spală în familie”. Pentru că, uneori, o mână întinsă la timp poate schimba un destin. Sau chiar îl poate salva. Nu este o carte comodă, dar cred că este o carte necesară. Și, poate, fiecare va lua din ea altceva – în funcție de locul în care se află.

Ce speranțe ai legate de carte?

Cred că cel mai sincer răspuns este că nu știu dacă am speranțe. Nu am așteptări foarte clare, nu am un scenariu despre „ce ar trebui să se întâmple”. Nu mi-am setat niște rezultate pe care să le bifez. Știu doar ce vreau să fac mai departe. Vreau să scot cartea în lume, cât mai mult. Vreau să merg cu ea în alte orașe, să fac lansări, să mă întâlnesc cu oameni. Deocamdată, încep pragmatic – în zone apropiate de Timișoara, în limita a… un plin de benzină dus-întors. Acum cam așa îmi măsor distanțele. Dar, dincolo de lansări, simt că direcția reală nu este doar despre a vorbi despre carte, ci despre a crea spații de discuție. Mi-aș dori foarte mult să fac evenimente pentru adolescenți și cu adolescenți. Nu neapărat lansări de carte, cât dezbateri. Discuții deschise, reale, pe tema centrală a cărții. Pentru că acolo cred că este punctul cel mai important – în momentul în care înțelegi, ai o șansă să previi. Dacă ar fi să existe totuși o „speranță”, poate ar fi asta: ca această carte să devină un pretext pentru conversații care, altfel, nu ar avea loc. Restul… vine natural.