Nici în calitatea sa de poet, nici în aceea de psalmist sau stihuitor de psalmi, Eugen Dorcescu nu s-a plâns vreodată de „neajungerea limbii”. Dimpotrivă, s-a considerat binecuvântat că a avut șansa de a se exprima în română, limbă ale cărei rădăcini latinești și primeniri romanice i-au oferit sonorități și structuri concordante cu gravitatea și atemporalitatea mesajelor sale lirice, axate predilect pe legătura plurivalentă dintre ființa umană și Ființa absolută.

Limbajul Psalmului 25 ilustrează (mai mult ca) perfect efectele estetice ale utilizării de cuvinte românești vechi, aparținând fondului principal lexical, în majoritate moștenite din latină. Fără stridențe de natură etimologică (un singur neologism de sorginte franceză: sublim, formând o rimă rară cu substantivul compus din ebraică, referitor la Divinitate: Yah Elohim,se adaugă moștenirilor latinești – munte, soare, mare, ochi, lacrimi, știut, viață, moarte, veni, iartă, altar etc. –  sau celor câteva lexeme împrumutate din slavă: har, vreme, iată – ori celor cu etimologie necunoscută – jar, -ntâlnim, cel din urmă, posibil împrumut din maghiară) și de o simplitate formală frapantă (fără cuvinte derivate sau compuse, cu excepția verbului plutesc din debut, format pe teren românesc, și a sus-amintitului Yah Elohim, din final; cu multe  lexeme monosilabice: instrumente gramaticale – prepoziții: spre, de, la, în; conjuncții: și, că, să; forme pronominale atone: ne-, -mă, -se; verbe auxiliare și copulative: – va, e; ori baze pentru familii lexicale de una sau cel mult două silabe – cad, ochi, soare, mare, veni, trece, viață), acest psalm ar fi putut apărea și în mileniul I d. H. (nu neapărat la sfârșitul primului pătrar din secolul XXI, momentul în care a fost scris și publicat) și își păstrează vie forța de comunicare pentru atâta timp cât se va vorbi românește.

Aparenta simplitate a laturii de expresie este contrabalansată de mesajul abisal, dăltuit pe simboluri perene – munte, soare, mare, altar – toate reverberând în plan religios și compunând un peisaj transcendent, foarte accesibil imaginației și trăirilor unui poet mistic și metafizic de talia lui Eugen Dorcescu.

Se creează, în Psalmul 25, o atmosferă de Purgatoriu, ce ne trimite imediat cu gândul la Dante Alighieri, cel ce a deschis, în Renaștere, posibilitatea interpretării culturale a acestei entități intermediare. Aici aș încadra stadiul la care se referă, cu precizie matematică, Poetul. Acesta conștientizează că se află în iminența de a lua parte la un eveniment unic, râvnit și, totuși, devastator prin inedit: „cognitio Dei experimentalis”. Este chiar în… anticameră. Prestigioasa punte intertextuală pe care am menționat-o (stabilită cu Purgatoriul, în accepțiunea literară a conceptului) se asociază cu nenumărate punți intratextuale, motivul teribilei întâlniri cu Divinitatea supremă, la altar sau și mai sus de tot ceea ce cunoaștem ori putem reprezenta, fiind o constantă în opera Poetului timișorean. În Jurnalul său, Eugen Dorcescu mărturisea că se simte chemat să releve în poezie, cu fidelitate, aspecte memorabile ale relației sale cu Divinitatea. De aici, descrierea unor epifanii, precum: „O clipă a durat. Sau nici atât./ S-a revelat o clipă Cel Ascuns./ Dar, cât a fost, a fost îndeajuns/ Să-mi smulgă lațul morții de la gât” – Cândva, text înscris pe coperta a IV-a a Psalmilor miezonoptici, sau chiar teofanii, precum dialogul cu Divinitatea (v. Cântec de călătorie I din volumul Drumul spre Tenerife sau Prologul Biblicelor, intitulat În tăcere: „N-a fost cu neputință, n-a fost greu/ Aseară am vorbit cu Dumnezeu…”). Asemenea certitudini, izvorâte din propria experiență, îi susțin pașii pe un urcuș ferm, intens personalizat. Rețin pentru exemplificare numai câteva secvențe din Psalmii săi miezonoptici:  „ne-ndreptăm,/ pentru-a fi,/ nefiind,/ către Cel care este” – Psalmul 18; „Vin către Tronul/ harului și-al/ îndurării” – Psalmul 19; „Iată, vin!/ Numai eu, fără/ tot ce-am avut,/ fără niciun/ trecut,/ și chiar/ fără/ mine” – Psalmul 20” etc.

Pregătirea pentru sfârșitul de drum culminează cu predarea (nu în sens de capitulare, ci de ofrandă spirituală) în fața Atotputernicului: Iată-mă! Pe cât de simplu, pe atât de înălțător pentru Poetul-cavaler, slujitor neabătut al lui Dumnezeu, în „războiul nevăzut”. Păstrând proporțiile, pentru a sublinia amplitudinea metafizică a acestei exclamații, propun să ne amintim cum a răspuns Sfânta Fecioară Maria chemării Cuvântului divin: prin aceeași interjecție urmată de pronumele personal ce o desemna.

Neasemuita fericire a cunoașterii „față către față” are drept condiție moartea și drept răsplată, la voia Domnului, viața veșnică, ecuație enunțată de interogația retorică: „Trec de la moarte/ la viață?” Și această adânc nădăjduită trecere are ecou în cel mai recent volum de psalmi originali, când Poetul vorbește, în termeni gravi, despre fericire: „O, Yah Elohim!/ Fericirea ce-mi/ dai/ are gustul morții/ și savoarea Învierii” – Psalmul 23. De altfel, cele două limite existențiale, în succesiunea moarte – înviere/ viață, sunt evocate subtil, în același volum, într-un veritabil manșon poetic: v. „Lăudat că-n final/ mă omori” (Psalmul 1 – Cel de început) și „Îți mulțumesc că-n final/ mă învii” (Psalmul 27 – Cel de sfârșit).

Emoția eului liric transcende cuvântul, chiar și tăcerea. Ia altă formă decât cele obișnuite. De aceea, Psalmul 25 poate fi asimilat unui fir de fum (de duh) ce se ridică, de pe muntele-altar de orbitoare lumină, spre albăstrimile permeabile, primitoare, ale Tăriei de Sus. 

Tot ce am afirmat până acum este compatibil, cel puțin din punct de vedere estetic, cu excelența, dovedită, fără niciun dubiu, de actualizarea secțiunii de aur, în următorii parametri:

„Plutesc spre

altar.

Altarul e-un munte

de soare,

o mare de jar

și de har.

Cad, cu ochii în

lacrimi,

la altarul sublim.

Am știut, toată viața, că

va veni și vremea

să ne-ntâlnim.

Iată-mă!

Iartă-mă!

Trec de la moarte

la viață?

Facă-se voia Ta,

Yah Elohim!”

(17. 04. 2025)

Schema metrică:

_ / _

_ /

_ / _ _ / _

_ / _

_ / _ _ /

_ _ /

/ _ / _ _

/ _

_ _ / _ _ /

_ _ / / _ / _ _

_ _ / _ / _

_ _ _ /

/ _ _

/ _ _

/ _ _ / _

_ / _

/ _ _ / _ /

/ _ _ /

Poemul psaltic analizat conține 48 de silabe neaccentuate și 29 de silabe accentuate, într-un raport de 1, 655172…, învecinat numărului Phi (i.e. numărului de aur al lui Euclid), ce-a devenit, de atâtea veacuri, simbol al perfecțiunii… iraționale. 

*din volumul Eugen Dorcescu, Psalmi miezonoptici, Timișoara, Editura Waldpress, 2025