Volumul cel de pe urmă al poetului Vasile Rodian – Recensământ bio, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2025 – vine ca o premoniție. Publicarea sa a fost amânată de autor cu gândul de a mai scrie șase poezii. A izbutit să mai scrie doar una, pe când se afla în spital, Corbul, de bun rămas, căci simțea că zborul său va fi frânt cât de curând („Și sufletul meu din această umbră pâlpâitoare pe covor / n-o mai fâlfâi niciodată în zbor”).
Poetul scrie cu gândul recunoașterii valorii sale de către ceilalți, deși nu o spune răspicat, așa cum pasărea își așteaptă jumătatea plecată pentru totdeauna, cu îngrijorare amestecată cu speranță („Își curăță penele știe că e privită / vin amorezii / Ea pleacă pe vale / De câțiva ani îl tot așteaptă pe cabluri” – Cablurile văduvei).
Totuși, unii prieteni scriitori îi recunosc harul poetic și încearcă să-l ajute („Eu și istoricul din această parte de lume / Ioan Viorel Boldureanu își stinse țigara în cartonul de pe masă/ privea fix la încheieturile cortului și zise / ești un poet mare / și lucrurile nu trebuie să rămână așa” – Cortul izbăvirii). Această susținere îi este suficientă poetului pentru a continua să meargă pe drumul său și să nu abandoneze.
Doar poetul adevărat se mulțumește cu puțin („La noi, în Mediaș, poeții au case, apartamente / Se aplecă să mă cuprindă în rotocoalele de fum / Noi avem poezia” – Între două texte), fiindu-i suficientă intrarea în Cristalia, ținutul pur și cristalin al Poeziei, unde nu poate ajunge oricine, ci doar cel care are Chemare („m-au învelit cu palmele lor / Ghiță Pruncuț și Ion Monoran / Ești al nostru, poezia e și ce nu se vede / Din sacul de voiaj am scos cele pentru împărtășanie / trebuia să ud intrarea în Cristalia / Să învingem neantul / o poezie mare pentru orașul nostru / vocile lor” – Semnul din rază) …
Nu este suficientă, însă, Chemarea, ci mai este nevoie ca existența poeziilor să fie palpabilă. Tocmai pentru ca accesul poeților să fie cât mai limitat, se pornește un atac înverșunat asupra cărților. Din păcate, acest atac este coordonat chiar din sferele înalte ale puterii lumești („Câinii / au sărit la cărțile / ce mă așteptau / le-o fi plăcut geanta / de pe copertă / Mâna îmi este prinsă / de manuscrisele călătoriilor / prin dictatură / zarurile intrării în Cristalia” – Pioletul).
Pentru ca poezia să dăinuie, ea trebuie trăită intens și trecută prin filtrul morții și al conștientizării efemerității („Îți știi textele trecute prin filtrele morții / Venit din hainele schimbate în anotimpuri” – Home), dar și urmare a însingurării, căci numai în intimitate se naște arta („Arta este ceva intim / nu trebuie făcută de față cu alții / eu am chilia mea” – Frescă renascentistă) și devine disponibilă pentru publicul larg abia după ce va îmbrăca forma dorită de creator.
Vasile Rodian a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, însă opera sa așteaptă încă să fie (re)descoperită la justa sa valoare.