Amestec existențial

Înnorat, clădiri, mașini, tramvaie,
oameni târându-și existența
cum pot:
un cerșetor moțăie pe-o bancă,
un taximetrist înjură,
o doamnă cu eșarfă galbenă
și cercei roșii
fumează o țigară,
eu mă simt de prisos.
Vâltoarea orașului
mă ia și mă amestecă
ca într-un malaxor,
dar nimic nu se combină,
nimic nu se omogenizeaza.
E un ingredient în plus
care n-are ce căuta,
iar mișcările…
oh, mișcările!
sunt din toate părțile
și de nicăieri.
Cred că s-a tăiat maioneza.
Privesc absentă
imaginile acestei lumi
care nu mai are
nimic sacru în ea.
Eu și nihilismul din mine…
De parcă mi-aude gândurile,
mă bate pe-un umăr,
știu cine e
așa că îi răspund:
bonjour, tristesse!

Din țărână ești și în țărână te vei întoarce

îmi înfășor trupul gol
cu mușchiul pădurii.
îmi dau pe față, mâini și picioare
pământul stropit de ploaie.
mă așez pe jos
și aștept să ma întorc la radacini.

mă întorc în mine
cu atâta durere și râvnă…
am intrat în travaliu
de prea multe ore
ca să mai țin cont de timp.
aud cum toți zeii
se roagă pentru mine să rezist
de parcă aș fi eroina unui film
la care ei sunt spectatori.
nu-i bag în seamă.

îmi duc durerea cât mai departe,
cât mai adânc
prin toate arterele, capilarele
trombocitele și hematiile.
împing, împing, împing.

nu mă opresc.
vreau să simt totul
până în măduva oaselor
și dincolo de ea.
vreau să simt,
pentru că știu că nimic
nu va mai fi la fel,
iar eu am nevoie de asta,
am nevoie să sap ca într-o mină,
să cobor tot mai adânc în mine…

am dat de cer.