Efect

din lumina difuză a amurgului, memoria

haotică a pământului și dorințele aruncate

în aer ca niște artificii, am improvizat

un univers mic

din doi oameni și un soare

pe jumătate stins

timpul e radiera mișcată pe foaia

pe care am scris împreună

se va pierde totul

se va inventa o aplicație

să măsoare distanța dintre speranțele

și promisiunile ce ni le-am făcut.

tu vei rămâne o tăietură mică pe suflet

ceva care nu doare decât noaptea

o tranziție necesară,

o eroare de sistem

Dedublare

nu mai știu cine eram când numele Tău îmi era străin,

când încă trăiam fără povara asta sub piele –

când albastru era doar albastru și trandafirul

simbolul clișeului

vocea – o rană, o adâncitură în care mă scufund

fiecare cântec/ fiecare stare febrilă

mi Te aduce înapoi ca un fulger în piept

iar apusul îmi sapă în minte imaginea ta

te port în mine ca pe un țipăt topit

ca pe aburul din aerul

rece al dimineții

voi lăsa prezentul să crească în mine

să-mi genereze un nou cod genetic

pragmatic, capabil să se multiplice la infinit

rece, fără memorie

fără identitate

fără sfârșit

Holuri

urăsc coridoarele astea înguste

unde pașii răsună ca niște bătăi de ciocan pe sicrie închise

pândesc hiene în umbră, vulturi fără aripi ce îmi sfâșie gândurile

mă sting de tot fără imaginea ta

proiectată pe retină

aici fiecare gest e o poveste moartă

să mă evapor

să mă destram

sa dispar din artificial

în ziua marii treceri holul va geme

zidul va plânge

în urmă

un ecou tăios

zgâriind timpanele

celor care m-au îngropat

de vie