Încă îmi persistă în minte frânturi de texte din scrisorile excepționalului poet pe care l-a dăruit culturii românești Banatul, Gheorghe Azap. Mi-au însoțit toată ziua, o zi de iarnă înnegurată și rece, foarte rece. Știu, știu ca și voi, ceilalți:  o să vină și primăvara, dar zilele astea așa de triste se încăpățânează să lase musai urme. Iar Gheorghe Azap, prin mărturisirile sale pe care tocmai le-am citit, nu face decât să mă adâncească și mai mult în neguri. Tristeți, suferinți, singurătăți, toate, se pare, sunt tributul care trebuie plătit muzei. Muza este o iubită despotică, rapace, imperturbabilă și extrem de egoistă. Pentru ea trudești până când zilele ți se sfârșesc în chinurile creației.

Scrisorile lui Gheorghe Azap, restituite în volumul Gheorghe Azap, Din lumina inimii. Scrisori către Elena Wagner (Timișoara, Editura Universității de Vest, 2024), parte din confesiunile sale, demonstrează printre rânduri sacrificiul pe care l-a făcut poetul pentru literatură. Sufletul lui, delicat ca o broderie diafană țesută de un imaginar-metafizic păianjen măiastru, ni se relevă încet-încet. Acest volum îngrijit de Lucian Ionică este prefațat de regretatul Cornel Ungureanu, până mai ieri, președintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara. Prima copertă este ilustrată cu un autoportret al personajului central al cărții, Gheorghe Azap. Prima copertă interioară și coperta a patra cuprind câteva rânduri extrase din cronici publicate la vremea lor în reviste literare de prestigiu de, nu mai puțin prestigioșii critici literari  Eugen Simion, Mircea Martin, Alexandru Ruja, Ionel Bota.  Este prezentată bibliografia lucrărilor publicate ale autorului, Lucian Ionică semnează notificările asupra ediției, iar așternerea cronologică a scrisorilor debutează cu cea a destinatarei către noi, cititorii, cu rolul de a ne introduce în atmosfera cărții. Reușește cu prisosință. Iată o lucrare ce scrie, filă cu filă, istorie literară. Un tezaur cultural: epistolele poetului, „plăpândele”  sale presărate ici și colo în scrisori, în final aceleași poeme, manuscrise, cu semnătură artistic caligrafiată, tot în final  paginile de gardă a trei cărți cuprinzând autograful poetului.            

Revenind, epistolarul, de o puritate imaculată, traversează o decadă din viață cu via dorință a marelui poet de a-și împărtăși of-urile unei prietene devotate operei lui și care îi înțelege frământările. Vreo cincizeci la număr, scrisorile constituie un mic tezaur alături de chiar volumele acestuia, cu autograf, donate de Elena Wagner, „Soruca”, Muzeului Literaturii Bănățene. De asemenea, întru început,  Elena Wagner, păstrătoarea de comori, îi scrie de dincoace de tărâmuri prietenului său drag, confesându-se nouă/lui, relevând încă o dată pagini de istorie vie pentru ea și celor din generația ei, ani frământați, ultima parte a celui de – al doilea război mondial și începuturile comunismului, cu toate traumele și nenorocirile ce s-au abătut asupra noastră. Perioada de corespondență despre care vorbim se întinde pe zece ani aproape,  1977-1986. Ceea ce merită menționat,  după cum iar mărturisește destinatara epistolelor: cei doi nu s-au întâlnit vreodată. Pe ea au cucerit-o scrierile lui Gheorghe Azap publicate mai cu seamă în revista „Orizont”; și, între noi fie vorba, s-ar fi putut să fie altfel? Dar, ca un admirator fidel, s-a bucurat peste măsură de privilegiul lecturii scrisorilor care îi erau adresate.