Pădurea inimii mele

Ți-ai deschis pașii spre mine.

Te-ai uitat în ochii mei

și m-ai cerut de soție

în prima zi când ne-am văzut.

Mergând pe cărarea inimii mele –

ți-ai julit picioarele, mâinile, fața

și, cel mai important,

ți-ai rănit inima.

Curgea sânge din tine

și tu tot pășeai să mă cunoști,

de parcă nici nu simțeai durerea sorții mele.

Zâmbeai cu blândețe

udând fiecare plantă

din mine

și o mângâiai.

În pădurea inimii mele

nu erau doar rădăcini de boswellia,

mușețel, sunătoare, ape vindecătoare, mirodenii

și copaci plini de oxigen,

dar și mătrăgună, cucută,

lauri de munte

și ciuperci otrăvitoare.

Mă temeam că mă iubești din neputință

sau că te-am sedus prin „trauma bonding”.

Dar tu… pur și simplu mă iubeai

spunându-mi:

În sfârșit, ne-am reîntâlnit.

Rușinea

Zi de zi
cu ochii încleștați în pâinea-cărții
mâncam rușinea care ni se dădea la școală
îl loc de cunoștințe

de dimineață
rușinea ni se dădea ca pâine cu unt
drept conduită exemplară

între pauze alături de biscuiții cu gluten
și ceaiul care păta dinții
ni se dădea de înțeles prin priviri
rușinea de’a nu-ți fi rușine

copii nu înțeleg nimic, spun unii

dar noi scobeam cu limba prin dinții stricați
până la sânge
de frică
să nu pierdem rușinea

la tablă cu capul plecat
trăiam nimicnicia de a nu ști zi de zi ceva

– Iată vedeți cine n-a înțeles! Rușine. La loc.

cicatricile cusute
cu acul dureros
al rușinii
în carnea de copil fragil
picură cu sânge metalic peste
carnea inimilor iubite
în maturitate

aceleași inimi care învață
să bată zi de zi din nou
fără rușine.

Pui de gânditoare

Capul de plumb

aşterne

gândurile grele

pe pământ

şi se pare

că vor creşte

rădăcini

unde

vor apărea

pui de gânditoare

şi altă noapte

de nesomn.