Cred că cea mai bună introducere la volumul lui Cristian Vicol este o constatare sumbră: printre cele mai tulburătoare cărți se numără acelea care, în loc să inventeze monștri, ne arată ce se întâmplă atunci când oamenii își duc până la capăt propriile concepții despre fericire, ordine și viitor.

Cartea lui Cristian Vicol – Antiutopia. Un studiu – apărută la Editura Universității de Vest în 2026, pornește dintr-o teză de doctorat coordonată de Adriana Babeți și se așază la intersecția dintre literatură, istorie, ideologie, psihologie și imaginar politic. Este o carte despre cărți, dar și despre lumea care le-a făcut posibile. Despre Europa Centrală și de Est, despre spațiul acesta mereu greu de definit, prins între imperii, nostalgii, naționalisme, comunism, fascism, antisemitism, revolte și eșecuri istorice.

Cristian Vicol s-a născut la Timișoara, în 1988. A absolvit Jurnalismul la Universitatea de Vest, a urmat un master la Szeged și este doctor în filologie. A debutat cu proză în 2010 și a publicat, între altele, volumul de proză scurtă Sfârșitul inocenței, O scurtă istorie a Timișoarei până la 1716 și Anotimpul țânțarilor. Povestiri pulp-fiction, precum și seriile Underground TM (Brumar, 2022, 2023, 2025). Este unul dintre coordonatorii proiectului cultural Remix ID și lucrează la Teatrul German de Stat Timișoara, unde este și vocea podcastului Ne auzim până ne vedem. Pe scurt, un autor „de-al nostru”, dar cu un apetit intelectual care trece firesc dincolo de granițele locale.

Originea utopiei e mai veche decât cuvântul care o numește. Platon cartografiase deja, în Republica, o cetate ideală guvernată de un rege-filosof, cu muncă divizată, bunuri comune și control demografic. Thomas Morus i-a dat, în 1516, un nume — Utopia, adică „țara de nicăieri” — și un gen literar. Campanella, Bacon, Burton au urmat. Toți visau la o lume mai bună. Niciunul nu a prezis că același vis, aplicat cu forța, va produce coșmarurile secolului XX.

Vicol urmărește tocmai această răsturnare, într-o aria restrânsă la Europa Centrală și de Est, cea care se suprapune parțial cu fostul imperiu Austro-Maghiar. Teza sa, elaborată sub coordonarea Adrianei Babeți, mapează literatura refuzului — un concept propriu, care adună laolaltă scriitorii central- și est-europeni ce au folosit parabola și satira ca arme împotriva utopiilor distrugătoare: nazismul și comunismul. Karinthy Frigyes cu distopia sa ecologică și subacvatică, Witkiewicz și foamea existenței individuale, Karel Čapek și roboții săi din R.U.R., Arthur Koestler cu radiografia Marii Terori staliniste din Întuneric la amiază, A.E. Baconsky cu melancolia anxietății, Bujor Nedelcovici, Ion D. Sîrbu și Ádám Bodor cu spațiul carceral est-european — toți scriu din interiorul unui continent care a trăit, și nu doar imaginat, dezastrul.

„Rețin ideea de «literatura refuzului», un demers artistic care se folosește de parabolă și satiră pentru a critica discursul utopic al celor mai distrugătoare ideologii și doctrine ale secolului XX.”

De aici se naște distopia modernă. Noi de Evgheni Zamiatin, 1984 de George Orwell, Minunata lume nouă de Aldous Huxley sau Fahrenheit 451 de Ray Bradbury au devenit repere clasice tocmai pentru că au intuit mecanismele prin care puterea intră în limbaj, în familie, în memorie, în plăcere și în frică. La Orwell, gândirea este amputată prin limbaj. La Huxley, libertatea dispare sub anestezia fericirii obligatorii. La Bradbury, memoria culturală arde odată cu bibliotecile. La Burgess, în Portocala mecanică, corectarea omului ajunge să semene cu anularea lui.

„Ferească Dumnezeu să se îndeplinească antiutopiile descrise în aceste romane!” — este avertismentul Adrianei Babeți, coordonatoarea lucrării, subliniind urgența acestui studiu.

Pornind din vechime spre prezent, dar și de la mare la mic, Cristian Vicol mută accentul spre literatura central- și est-europeană, acolo unde distopia depășește exercițiul de imaginație și devine aproape o formă de biografie colectivă. În această familie intră Karel Čapek, cu R.U.R., Krakatit și Război cu salamandrele, Arthur Koestler cu Întuneric la amiază, A.E. Baconsky cu Biserica Neagră, Ion D. Sîrbu cu Adio, Europa!, Bujor Nedelcovic cu Al doilea mesager, Ádám Bodor cu Zona Sinistra, dar și Karinthy Frigyes sau Stanisław Ignacy Witkiewicz. Sunt autori care scriu din apropierea catastrofei, departe de confortul unei speculații abstracte.

La lansarea de la Cafeneaua Bookfest Timișoara, Adriana Babeți amintea expresia lui Hermann Broch, „voioasa utopie”: acel drum spre dezastru parcurs cu aer senin, inconștient, aproape tâmp. Este poate una dintre cele mai bune formule pentru lumea noastră de azi. Pentru că distopiile nu mai vin neapărat cu uniforme, lagăre și portrete uriașe pe clădiri. Vin și sub forma eficienței absolute, a supravegherii acceptate de bunăvoie, a dependenței digitale, a fericirii standardizate, a progresului fără memorie.

Distopiile contemporane s-au schimbat. Ele vorbesc despre colaps ecologic, inteligențe artificiale, biotehnologie, corpuri controlate politic, identități supravegheate, minorități transformate în ținte, corporații mai puternice decât statele și oameni care își cedează libertatea în schimbul confortului. Dar mecanismul profund rămâne același: o idee bună dusă până la capătul ei monstruos.

Cu Antiutopia, Cristian Vicol face un lucru necesar: aduce autorii români — Baconsky, Nedelcovici, Sîrbu —  și central-est-europeni în aceeași discuție cu marile texte ale genului și arată că, în această parte de lume, literatura a depășit adesea condiția de divertisment, devenind un instrument de supraviețuire morală. O carte despre distopii este, până la urmă, și o carte despre speranță: atâta timp cât cineva mai poate refuza, povesti și ironiza puterea, omul nu este încă pierdut cu totul.

*Cristian Vicol, Antiutopia, un studiu, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2026