Știre de ultimă oră

Scriu poeme pe hârtie milimetrică și scrisul o ia razna,
când adun plante uscate pentru ierbar
sau când îmi decorez dragostea cu serpentine.

Problema adaptării este orizontală, ca un pat de spital,
ceasul de la mână ticăie apocaliptic;
totul întârzie, totul e invers, chiar dacă pietrele plâng
și se sfărâmă în somn.

Nu pot să mă opresc, simt prea multe –
un scurtcircuit între pământ, apă și foc,
iar prin crăpăturile din tavan stelele mă avertizează
că mă lovesc de uși, de colțuri, de margini,
dar mai ales de mine însămi, ca o pasăre de geam.

Pentru toate astea am chemat de urgență
un specialist în deșteptătoare, un ceasornicar al oboselii
să repare arcul care ne-a aruncat în gol.

Singura știre care a trecut de cenzură
este că toți murim.

*

Avionul de Larnaka

Un strop galben și puțină uitare – așa a început,
apoi am negat totul și m-au smuls cu forța de lângă tine,
deși eu plecasem deja fără să fac un pas,
o evadare pe care nu oricine o poate mima.

Tremur și acum,
de frica vulpilor de noapte care patrulează prin mine;
și care sunt acolo fără să fi fost vreodată.

Ți-am cerut să nu mă crezi când nu vreau,
însă tu continui să-mi repeți că sunt frumoasă,
ca și cum frumusețea ar fi o garanție
după ce iei avionul de Larnaka.

Hai să ne prefacem că este vară,
că n-au închis furgoneta cu înghețată
și că nu ne-au amanetat nici soarele.


Ești frumoasă – atât a rămas
lângă un strop galben și puțină uitare,
în temnița mea unde nu pot să spun adevărul.

*

Depresurizare

Pentru siguranța ta, revino pe platforma medicală.
Nu mai privi pe fereastră; nu e lumină
e doar un bec chior care ne supraveghează
cum ne descompunem sub cearșafuri când un astronaut
ne citește mesajul din spațiu, ajuns la destinație
în unsprezece ani, trei luni, o săptămână
și două zile de tăcere.

Soarele moare, nu-i așa?
O simțim în raze X, în raze gama, în raze care ne prăjesc,
în piatra care ni se depune pe dinți, în oxigenul
pe care îl porționăm ca pe o ultimă masă.

Lumea se bizuie pe noi, dar lumea e doar o cameră goală.
Oamenii se apropie, se ating, deși știu că vor muri.

Nu mai plânge. Șterge-ți fața cu tivul halatului
și hai să plecăm de aici, avem de salvat niște stele
care ne-au căzut în buzunare.

Nu mai plânge. Inspiră.

Acum dă-mi mie gura ta de aer.

*

Poem invariabil

Ne întoarcem mereu în locul unde nimic nu se schimbă,
însă noi, deși aceiași, nu mai suntem la fel. Chiar dacă
numărăm în gând și dăm peste cap shoturi de gin,
astăzi ne doare mai mult decât ieri. Și știi că
nu vreau decât să fie încă o noapte de nesomn:
să stăm în vârful patului, să ne uităm la filme proaste,
să râdem cu lacrimi și să mâncăm porcării;
să nu ne pese de planuri personalizate, de lozul norocos,
de bilanțuri, de suplimente pentru memorie
sau că lumea se destramă. Nu vreau decât
să nu mă lași să cad atunci când mă clatin
și să mă ții în brațe atunci când mi-e dor, chiar dacă
totul arde, e fum, e haos și metalul se aude scrâșnind;
chiar dacă ne întoarcem mereu în locul unde
nimic nu se schimbă, dacă nu se schimbă nimic.