Criză
Mă cert cu un vraf de ziare perimate
Atâtea cărți mă alungă pe scări în jos
Vai cum plânge RAMONA în somn
Cad toropiți de confort în manuscrisele mele
Toți păianjenii din veacul indolent
Semn că singura afacere rentabilă
Ar fi să las dracului biroul cu facturi comenzi etc…
Să mă transfer în interesul serviciului
Ca gropar acestor antipoeme suave
Atât de speriate de lipsa de cititori
Fideli de pe piață
Ioan George ȘeitanÎntr-o după-amiază de octombrie a anului 1987, mi-am luat inima în dinți și m-am dus, întâia oară, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița unde, în Sala Albastră, se țineau (și încă se păstrează tradiția), în fiecare joi, ședințele Cenaclului Literar Semenicul. Sfios cum mi-e firea, m-am așezat într-o margine, neștiind la ce să mă aștept. Semenicanii veneau rînd pe rînd, se uitau curioși la mine, apoi își ocupau, cu oarecare precizie, locurile pe scaune. La un moment dat, a intrat pe ușă un ins de statură medie, cu chelie și barbă bogată, nearanjată, ochi vioi, scăpărători. M-a magnetizat barba lui, în acele timpuri nu prea se purta, era un semn de punere de-a curmezișul, de golănie. Individul fuma exagerat de mult, țigări fără filtru. Nu știam cine este. De fapt, nu cunoșteam pe nimeni de acolo. Nu-mi amintesc cum a decurs ședința, eu fiind aproape hipnotizat că mă aflam în compania unor scriitori în carne și oase.
La plecare, bărbosul m-a întrebat unde locuiesc. Aflând că eram cumva vecini, mi-a propus să mergem împreună înspre casă. Am plecat spre stația de autobuz, însoțiți fiind și de alții. Pe drum mi-a spus un lucru pe care îl țin minte și acum, după aproape patruzeci de ani și la care am meditat adesea: să vii la cenaclu, copile, e foarte important, nu te poți forma ca scriitor în singurătate, o să ajungi să fierbi în suc propriu, să te autodevorezi și nu vei ajunge departe, chiar dacă ai talent, te vei pierde pe drum. Și încă ceva: întâlnirile astea săptămînale dintre noi nu seamănă una cu alta, sunt diferite, reprezentând moment distinct ale istoriei literare locale, de care o să îți amintești mai târziu. Recunosc, am fost flatat că acel domn – aflasem între timp că e poetul Ioan George Șeitan – m-a băgat în seamă pe mine, novicele, de la prima întâlnire. Aveam sub braț un caiet de o sută de file, cu foi veline, aproape plin cu poezii. Mi l-a cerut, curios să vadă ce scriu. I l-am dat cu inima strînsă de emoție, stabilind să ne întâlnim, la el, peste câteva zile.
Bineînțeles, m-am dus. Mi-a deschis doamna Adriana, soția sa, la rându-i pasionată de poezie și traduceri ocazionale din și în limba sa maternă, germană. Intrând, am rămas perplex. Cu excepția bibliotecii publice, nu văzusem niciodată până atunci atâtea cărți la un loc. Erau răspîndite peste tot, în acea dezordine ordonată, specifică spiritelor boeme. Omul era merceolog de carte. Mi-au oferit țigări, cafea, vodcă. Glumeau! La acea vreme, abia mă atingeam de apă… Mi-a înapoiat tomul cu timpuria mea operă, comunicându-mi că mi-a făcut unele corecturi. Când am răsfoit caietul, să leșin! Aproape fiecare pagină avea tăieturi și adnotări cu roșu. Nici cea mai proastă lucrare de control de la școală, (eram elev în ultimul an de liceu), nu beneficiase vreodată de atîta abuz de roșu. M-a rugat să mă uit atent la observațiile făcute, să încerc să învăț să evit pe viitor micile nereguli. Nu îmi amintesc cum s-a derulat seara, eram dezumflat. Am părăsit familia Șeitan plutind între revoltă și deznădejde. Nu se poate, gândeam, ori omul e sadic, ori eu nu am nici o legătură cu poezia. În paranteză fie spus, peste ani, revăzând acel caiet, am priceput că I G Șeitan fusese blând. Eu aș fi tăiat încă pe atâtea pasaje din texte.
Spre binele propriu, am continuat să îl vizitez pe poet. A fost primul care mi-a deschis ochii înspre poezia adevărată. (Încă nu începusem marea prietenie cu Ion Chichere). Îmi oferea cărți, periodic, volume de poezie valoroasă împreună cu altele cu poezie slabă. Să văd cum să scriu, dar și cum să nu scriu, îmi spunea. Născut în 1948, tipărise, până atunci, doar două cărți. Din câte știți, în acea perioadă se publica greu. Cartea de debut, Amforă de sete, apăruse la Editura Litera, în regie proprie. Procurase banii necesari crescând și vânzând un porc, la Caransebeș, unde locuia atunci. A urmat Manual de sinceritate sau arta de a vorbi Melancolia, la Editura Albatros. Era un poet incomod, un anticomunist natural, fără paradă. Se adunau la el în apartamentul cu două camere diverși prieteni și vorbeau pe față, cu o sublimă inconștiență, despre regimul opresiv. Uneori mă temeam să nu dau de bucluc în compania acelor oameni. Șeitan poseda o șmecherie bonomă. Crescuse într-o mahala bucureșteană, alături de Mirabela Scorțaru, viitoare Dauer. Îmi povestea cum o apăra de golănași. Am crezut că fabulează. Într-o zi, solista a dat un spectacol la Reșița. Poetul m-a dus în culise unde, spre uimirea mea, vedeta i-a sărit de gât ca unui frate.
Apropierea noastră a durat cam un an. Din păcate, starea sănătății poetului ne-a împiedicat să menținem o legătură foarte strânsă. M-am dus la el la spital și nu m-a recunoscut. Altădată, m-a luat de gât. După 1990, și-a mai revenit, dar era ținut sub observație de soție și fiică. Socializa din ce în ce mai rar. Avea privirea unui om resemnat. Medicația, probabil. Participa uneori semiabsent la câte un eveniment literar. Pierduse dezinvoltura și siguranța de altădată. Nu aș vrea să se înțeleagă că înnebunise. Nu! Doar că avea oscilații periodice nefirești între realitate și irealitate. Sau poate că tocmai așa trebuie să fie un poet adevărat, cine știe? Înainte de a muri (i-a supraviețuit cu puțin lui Chichere, dispărut în 2004), i s-a mai tipărit o carte. Bănuiam că încă scrie și citește.
Veșnică pomenire, nea George!