Mihaela Stanciu: Fără să numere pașii…

Mihaela Stanciu: Fără să numere pașii…

O liniște nepăsătoare

Astăzi, în mijloc de primăvară

Lumina nu cade,

Ci se strecoară încet

Printre frunze.

Copiii aleargă fără să numere pașii,

Râd ca și cum aerul

Ar fi o joacă mai veche decât ei.

Pe o pătură întinsă pe iarbă

Cineva citește cu voce joasă,

Iar paginile foșnesc

Ca niște aripi liniștite.

Oamenii își lasă grijile

La marginea potecii,

Lângă ghiocei și flori sălbatice

Care nu cer nimic

În afară de lumină.

Un câine doarme cu botul în soare,

Iar vântul îi trece prin blană

Ca o mângâiere uitată.

Mai sus, printre ramuri,

Păsările își țin conversațiile simple —

Nimic despre ieri, nimic despre mâine.

Doar despre clipa asta

În care totul pare

Că a fost făcut să fie frumos.

O duminică de aprilie

Dimineața curge galbenă peste oraș

Ca mierea pe pâine caldă.

Ferestrele sunt deschise larg,

Perdelele respiră,

Iar dintr-o curte nevăzută

Se aud pahare și râsete.

Pe trotuare

Au căzut petale de cireș

Ca niște bilete roz

Primite de la primăvară.

O femeie merge cu flori în brațe,

Un copil aleargă după porumbei,

Cineva fluieră fără motiv.

Și pentru câteva ore

Lumea pare atât de ușoară

Încât până și singurătatea

Stă la soare.

Aerul miroase a iarbă zdrobită,

A portocale,

A începuturi.

Primăvară peste gânduri

O vale înflorată

Și o stradă întunecată

Sunt tot ce mai trebuie

Pentru a mă simți bine.

Copii care se joacă

Câini care aleargă

Părinți care zâmbesc

Oameni care trăiesc.

Totul e o plăcere

Se uită de durere

De gânduri întunecate

Și de vremuri mult uitate,

Se ridică primăvara

Peste străzi nealergate.

Curge lumina pe ramuri

Ca o mână peste frunte,

Și din iarna grea de ieri

Nu mai rămân urme multe.

Copiii ies în curți verzi,

Cu râsul prins de vânt,

Și timpul pare că uită

Să mai fie ceva greu pe pământ.

Oameni stau pe bănci la soare

Și citesc fără grabă,

Iar viața, încet, se desface

Din orice teamă mai slabă.

În aer plutește o liniște

Ca o floare nevăzută,

Și tot ce-a fost întunecat

Se topește fără luptă.

Primul strat de primăvară

Primăvara intră în oraș

Ca o fată care nu știe

Dacă să rămână.

În stația de autobuz

Oamenii își dezbracă gecile

Cu aceeași grijă

Cu care renunță la tristețe.

La semafor

Magnoliile explodează brusc

Și nimeni nu pare pregătit

Pentru atâta frumusețe.

Știu că primăvara este anotimpul

Care te face pe tine fericit

Iar eu vreau să îți scriu ceva banal —

„ai mâncat?” „ești bine?”.

Dar mă opresc

Cu gândul că nu îmi vei răspunde.

Însă în spatele întrebării

Se aud toate păsările ce zboară încet

Deasupra capului meu

Ciripind parcă șoptindu-mi

„nu îi scrie”.

Sunt seri în care orașul

Miroase a ploaie caldă și benzină

Și atunci cred că viața

Ar putea începe din nou.

Fata de la etajul opt

Udă florile în tricoul larg,

Poate e preferatul ei.

Cineva râde pe balcon

În timp ce un tramvai trece lent

Ca o amintire.

Numai în mine

Iarna își mai ține lucrurile:

Ferestre aburite,

Mesaje netrimise,

Frica aceea absurdă

Că oamenii pleacă exact

Când înfloresc teii.