Condiția femeii în literatură, indiferent de epocă, pornește de la aceste două paradigme: feminitatea, ca amprentă a scriiturii și feminismul atitudinal, ce impactează diferit, în funcție de receptori, de epocă și de notorietatea auctorială. Voi lua drept repere câteva figuri emblematice pentru evoluția femeii, atât din literatura română, cât și din literatura universală. Ce ne oferă drept exemplu istoria literaturii române în privința prezențelor feminine, de-a lungul timpului?

Prima femeie care a lăsat texte cu valențe literare este considerată a fi Elena Hartulari (fostă  Plitos), urmată de Dora D’Istria (Elena Ghica) și de Elena Văcărescu, aceasta fiind primită în Academia Română, ceea ce a reprezentat o depășire a cutumei conform căreia doar bărbații aveau acest privilegiu și această recunoaștere. În memorialistica sa, cu titlul anticipativ pentru destinul unei boieroaice, și anume, Nefericita petrecere a vieții mele. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari (volum publicat la Editura Humanitas, 2025) Elena Hartulari mărturisește că, amăgită de un grec viclean, se mărită de la 15 ani, devenind apoi martora unor succesiuni de fapte din care nu lipsesc intrigile de familie sau politice, violența conjugală, trădările, arivismul exacerbat. Elena Hartulari se dovedește o altfel de Chiriță, față de personajul comediilor lui Vasile Alescandri, autoarea e lovită de soartă, căci iată cum notează în jurnal: „s-au angajat cu o damă megiașă cu mine. Ce-și poate închipui cineva de un om cu așa natură, să-i vezi și nebun de amor! Ce necazuri nu-mi da!”

Dora D’Istria, o altă figură emblematică a secolului al XIX-lea, comparabilă, prin respectul de care s-a bucurat în lumea literară și nu numai, cu George Sand, a fost nu doar scriitoare, ci și autoare a unor studii despre feminism și specific național, susținătoare a principiilor Revoluției de la 1848, a militat pentru eliberarea Principatelor de sub dominația țaristă, Deși măritată cu un principe rus, când Rusia a invadat Țările Române, Dora a protestat, fiind biciuită de poliția din Sankt  Petersburg și avertizată „politica, dacă se poate, să nu vă mai intereseze”. (conform Wikipedia). Se desprinde dintr-o căsătorie și nepotrivită, și nefericită, chiar dacă nu prin divorț , urmând un traseu cultural ca  scriitoare plurilingvă și istoric preocupat de mișcări ale popoarelor din S-E Europei.

Romantismul pașoptist o revendică  pe Elena Văcărescu, în calitate de ambasadoare a culturii române în Parisul cosmopolit din acea vreme. A activat ca diplomat, contribuind la creșterea notorietății internaționale a României. În perioada 1919–1920, a fost delegată a României la Conferința de Pace de la Paris, pledând pentru recunoașterea rolului țării în război. (conform Wikipedia) Pentru prima jumătate a secolului al  XX-lea, sunt câteva nume feminine de referință în literatura română, care reușesc să treacă proba timpului. Hortensia Papadat Bengescu este unul dintre ele. Hortensia  are intuiția și curajul, de a aduce  în proza modernă, prin Ciclul Hallipilor, problematica proceselor psihice, a tarelor precum incestul sau adulerul. Să amintim că avea susținerea lui Eugen Lovinescu, mentorul de la Sburătorul, care considera că, manifestându-se un spirit al veacului, scriitorii români trebuie să ia exemplul Occidentului, prin sincronizare și imitație.

Magda Isanos, o altă prezență feminină, aproape diafană, pe fondul suferinței fizice, rămâne un exemplu de vivacitate creativă, când vine vorba de activitatea sa literară (232 de poeme, 10 proze scurte, 11 articole, 1 text dramatic, dar și o proză, Naiada, al cărei text nu s-a  mai găsit). Ca avocată, a pledat pentru adevăr și numai pentru adevăr, iar toate acestea, într-o viață scurtă, curmată de boală, însă ea nu a făcut din această boală o fișă clinică, totuși, jumătate din opera poetică este despre extincție, ceea ce l-a determinat pe Nicolae Manolescu să afirme că „boala este harul”. În articolul Despre poezia feminină, în  revista „Amfiteatru“, nr. 17/1967, Ana Blandiana considera, referindu-se evident, la Maga și  la inserția solară din versurile ei, în ciuda bolii, că, citez: „în față cu moartea nimic neesențial nu se păstrează, omul încetează de a mai fi bărbat sau femeie, copil sau bătrân, rămâne numai ființă. Poezia Magdei Isanos este cântecul unei ființe în fața neființei“.

Dintr-o altă perspectivă, să nu trecem cu vederea și condiția femeii de  înger păzitor, în calitate de  soție  sau de iubită a unui  scriitor, avem exemplul Agathei Grigorescu Bacovia,  de remarcat atenția și grijă pentru manuscrisele soțului, George Bacovia, pe fondul convingerii sale că stă lângă un mare poet, ceea ce s-a și adeverit.  A doua jumătate a secolului al XX-lea transcede literatura printr-o periodizare în așa numitele Generații. Viziuni și principii de creație comune au dus la gruparea scriitorilor în Generația șaizecistă, șaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, etc. Cercetând  în ce proporție sunt femeile reprezentative pentru fiecare dintre aceste Generații,  constatăm că numărul lor este redus, în comparație cu cel al bărbaților..

Câteva nume rămîn reperele prezenței feminine în literatura acestor Generații: Nina Cassian,  Ana Blandiana, Angela Marinescu, Nora Iuga (excelentă traducătoare din germană), Irina Petraș, Angela Furtună,  Marta Petreu, ca să enumăr doar câteva. Ana Blandiana, de exemplu, a activat și pe tărâmul civic, fiind cofondatoare  și Președinte al mișcării Alianța Civică, tot ea a reînființat PEN Clubul Român în 1990 și a fondat, împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, într-o perioadă de turbioane politice și sociale, de tatonări pentru implementarea reformelor în domenii sensibile precum cultura, justiția, învățământul.

De ce  numărul femeilor-scriitoare este mai mic decât al bărbaților? Cauzele  ar putea fi de natură socio-profesională, restricții ale partenerului, asumarea rolului de mamă sau de „infirmieră” a cuiva apropiat, aspecte care deviază un destin literar. Sau pur și simplu renunțarea benevolă  la scris, secătuirea interioară, după un debut promițător.

Femeia-victimă reprezintă o altă categorie ce ilustrează particularizarea nefastă a condiției femeii in general, nu doar în literatură. Nu avem cazuri celebre de suicid al autoarelor din literatura română, cu o singură excepție, Aglaia Veteraniy, evreică născută  la București, trăind primii ani ai copilăriei în lumea circului, la propriu și înzestrată cu o sensibilitate aparte. Aglaia a scris  versuri, texte dramatice, a înființat trupe de teatru experimental, fiind și autoarea a două romane, De ce fierbe copilul în mămăligă, tradus la noi de Nora Iuga, o carte de o originalitate frapantă, care-i și aduce Aglaiei mai multe premii și Raftul cu ultimele suflări, ce apare postum, întrucât aflată  într-o gravă depresie, ea se sinucide, într-un spital din Elveția.

Avem, în schimb, exemple de femei care au provocat acest fenomen suicidal bărbaților scriitori, cum e cazul celor doi amici, Ștefan Octavian Iosif, mort din cauza unui atac cerebral după o depresie cruntă, în urma trădării  soției și Dimitrie Anghel, care se  împușcă în urma unui  conflict conjugal, iar cea care s-a interpus tragic între acești  scriitori cu temperamente atât de diferite, a fost Natalia Negru, și ea, o scriitoare aspirantă.

Depășind granițele literaturii române, istoria literară înregistrează destinul unor femei care și-au pus capăt zilelor precum Sylvia Plath sau Anne Sexton, autoare de mare forță lirică, având  o poezie de o modernitate greu sau deloc înțeleasă în epocă.  Fiecare a fost prinsă în chingile unei boli psihice, acutizate prin rele tratamente aplicate de cei din familie, sub forma trădării, a abuzului emoțional, fizic și sexual.

Revenind la peisajul literar actual, observăm, pe de o parte, un curent ce promovează feminismul, într- un limbaj deseri dur, cu poeme-manifest în care femeile își strigă inechitatea la care sunt nu doar martore, ci și actante și cealaltă grupare, deși este impropriu termenul, pentru că nu are o funcționalitate conturată pe principii comune, dar care include scriitoare ce respiră, există și creează sub aripa unui bărbat, cu un succes temporar, în opinia mea.

Detașate de aceste două grupări sunt acele femei-scriitoare în stare să-și construiască opera fără gălăgie, fără susținători interesați, un fel de lupoaice singuratice, dacă-mi este permis acest feminin, despre care poate vom auzi când timpul va așeza oamenii în rama ce li se potrivește cu adevărat, fără aura  produsă de circumstanțe cel puțin discutabile. Până atunci, vedem că manualele de Limba și literatura română conțin fragmente din opere literare ale unor autoare precum Doina Ruști, Tatiana Niculescu, Ana Blandiana, ca să dau  câteva exemple, dar viziunea autorilor de manuale ar trebui să lărgească eventaiul prezențelor feminine în trunchiul comun.

Programa actuală pentru Examenul Național de Bacalaureat nu include nicio prezență feminină la operele literare obligatorii. Nici măcar nu există opțiunea alegerii între un roman modern cu autor bărbat și un roman modern cu autor femeie, de exemplu, cu toate că opere valoroase s-au scris și încă se scriu de către femei.

Tema condiției femeii în literatură are descendență în relația femeie-bărbat, devenind și tema unor poeme ale subsemnatei, pe care  le propun spre lectură și meditație.