Cu 17 ani în urmă, prietenul Marius Chivu m-a invitat să mărturisesc, pentru Dilemateca, pe care dintre scriitorii trecuți în eternitate ori vii, de la noi sau de aiurea, l-aș invita să-mi fie alături la un chef. Am căutat textul de atunci și pe site-ul revistei (nu mai există acel site, cum nici revista), și prin computerul personal. Nimic! Știam pe cine invitasem, dar voiam să aflu cum am ajuns la el, care a fost drumul. În cele din urmă l-am găsit. Textul. Și, ca să nu se (mai) piardă, îl rescriu aici.  

Nu muzica proastă, nu vinul rău, nu mâncarea puţină strică un chef. E suficient un singur om pentru asta. Cu muzicanţii poţi negocia, vinul poate fi schimbat (chiar şi cu altă băutură), mâncarea e fudulie, în definitiv. Însă de „stricătorii de chef”, care se insinuează ca nişte duhuri rele al sticlelor goale şi ciobite, n-ai cum te feri. Dar uite că aici, în paginile Dilematecii, se poate. Ba mai mult, ţi se dă un cont… infinit, ca să poţi invita la chef pe cine te îndeamnă inima, scriitor să fie. Poţi să-l transporţi de peste oceane, poţi să-l aduci din trecut, să-l iei de la masa de scris, de la decernarea Nobelului, de la anticariat, de la cârciumă sau de la un alt chef.

Dar unde găseşti unul plin de haz şi savoare, fără morgă, dar elegant, într-o continuă vervă… discretă, care să dozeze cu efect maxim, ca un alchimist experimentat, vorbe cu miez, poante deocheate, jocuri de cuvinte, ironii tandre, versuri superbe, care să nu bârfească, să nu facă pe deşteptu’ (dar să fie inteligent!), să nu turuie într-una, să nu se-mbete (dar să bea!), să nu fie vulgar (dar nici pudic!), să nu plictisească, să nu enerveze? Probabil că astfel de scriitori sunt în multe locuri, dar cum nu avem dreptul decât la un singur invitat, cum nu vreau să fac pagubă – e criză mare! – contului pus la dispoziţie, şi mai ales cum îmi doresc să iasă un chef pe cinste, aleg pe cineva din imediata mea apropiere, din Timişoara: pe Marcel Tolcea.

        Nu mai țin minte dacă Marcel a făcut sau nu chef la 60 de ani, dar eu l-am sărbătorit trăgându-l de limbă, descosându-l și punând dialogurile noastre într-o carte, La Tolce Vita, apărută, chiar de aniversarea sa, la Editura Universității de Vest, universitate unde Marcel era profesor de jurnalism.

Și fiindcă tot (mi-)am amintit de cheful imaginar, trebuie să mărturisesc că la unul real am aflat, și Marcel, și eu, că se poate pur și simplu muri de râs, mai ales când un cod nevăzut, dar subînțeles de fiecare dintre noi, ori un cuvânt nespus de niciunul, dar citit în clipirea ochilor celuilalt, l-a declanșat din senin, iar râsul auzit s-a potențat, s-a sporit și s-a tot sporit ca un foc ce s-a întins și s-a întețit mai mult și mai mult, un foc ce nu mai putea fi stins cu nicio apă, cu nicio substanță ignifugă, un foc-râs ce ne ardea fața, capul, pieptul.

Un râs ce ne-a cuprins cu totul și ne-a zgâlțâit continuu, care s-a amplificat și s-a intensificat și căruia niciunul nu mai aveam altceva ce-i face decât să-l dăm afară din noi, doar că el pe o gură ieșea și pe a celuilalt intra, iar când se întorcea era și mai puternic, mai spasmodic, mai acaparator, mai congestionat. Simțeam amândoi că vom crăpa de râs, că va plesni ceva în noi, pe rând ori la amândoi deodată, dar asta era, nu ne mai puteam opri.

Șansa a fost că eram la un chef de medici, iar ei și-au dat seama de pericolul care ne păștea. Așa că pe mine m-au luat pe sus și m-au scos din curtea în care hohoteam, m-au dus pe stradă, câteva zeci de metri distanță, ca să nu-l mai aud râzând pe Marcel, iar pe Marcel l-au băgat în camera din fundul casei ca să nu mă mai audă râzând. Am fost salvați atunci, dar am ratat o moarte de pomină, de istoria literaturii universale.  

Nu știu dacă Marcel va face sau nu chef la 70 de ani, dar iată că noi, o mică parte dintre prietenii săi, ne strângem aici, între copertele acestea, ca să-l povestim și să-l vorbim de bine (textele în care e bârfit, înjurat, tuns, ras și frezat le-am făcut pierdute, dând vina pe un virus exterminator de foldere), să-i spunem că nu-și arată vârsta, că nu și-a arătat-o niciodată, de fapt, că alături de el lumea pare mai vie, mai bună, mai cu umor și, deci, mai suportabilă.

Că îi admirăm poezia și că îl ascultăm cu o nesfârșită plăcere vorbind despre poezie, pentru care posedă nu doar o ureche cu totul specială, ci și un organ tainic, ce nu e nici creier, nici inimă, piele, plămâni, stomac, ci toate acestea laolaltă și încă altele care nu sunt pe listele anatomiei umane.

Că îi dorim viață lungă, doldora bucurii, sănătate, noroc și umor!