Derulările contemporane din literatura noastră postdecembristă mai inspiră, încă, neobișnuite curiozități în legătură cu un spectacol eminamente al pluralului și care ne așează în rândul evoluțiilor axiologice din domeniu pe continent. În plan intern, contextul cultural actual, totuși, nu mai are tectonicile pliind registre și accente vizibile despre alonja valorică în spațiul național, provinciile noastre istorice preluând funcția morfologică a acestor pulsiuni valorice prin care nume și opere se insinuează a fi repere de receptare. Iată un exemplu chiar acum: când punem în discuție lirica lui Tudor Crețu, trebuie să ne amintim că nu forma literară a exprimărilor ideatice ne poate ajuta să conchidem în jurul unei ficționalizări a durabilului și să ne raportăm negreșit la disjungeri ale realității de zi cu zi ca existență și adevăr.

În Blesteme & more (București, Casa de Pariuri Literare, 2021, 90 p., cu o încurajare pe copertă din partea lui Al. Cistelecan) chiar secțiunile cărții fac trimiteri la o stare ontologică a lumii de a fi natura vindicativă a propriei terapii. Cu sprijinul magicului denunțat ca intempestivul cadru al ludicului poeticității și cu voința de a demantela cetatea iluzorie a cotidianului, disocierile „ochiului de mort“ al aceleiași realități supusă unui senzorial din parabola sintagmatică a destinului ființial, învederează reconstituiri ale memoriei-amintire („Iegzemple/Irina. Și mă-sa o striga Endocrina. Părul ei, lițe-mbăiate-n oțet./Tentacule de meduză. Sfîție, bice mici, halat sau bluză. Te-ar șfi-/chiui. Mantra ei – un fel de i, mult mai metalic. Lindicu-i aduce a/cioc. De cocoș galic. Cârn, ascuțit, are și el fosfor de chibrit în vârf./Îl va aprinde cu degetul și când o fi stârv.“) dar par să și imprime clișee de receptare. Iar poezia lui Tudor Crețu are o dinamică specială, se reface din sine, își reabilitează „fragmentele“ cândva desprinse din intimizările propriei organicități. Stări și situații sunt așezate sub autoritatea confesivului, eul auctorial e un scrib dezinvolt și în aceeași măsură un caligraf destoinic al ancestralului „stâlp de răboj“ (ornamental), poemele au virtuți artistice clare, sila, groaza, deziluzia sarcastică și ciudatul scepticism cinic din toate textele atingând adevărata măsură a expresivității.

            Estetizări ale unei lumi transfigurate, aceste poeme comportă fidelități stranii, în vreme ce cunoașterea artistică datorează mutațiilor realului. Libertatea și fantezia nu au miza punctului de separare, constructul poematic are însă, între întemeierile lui, o concepție scripturală. Magicul, formă sublimă de cunoaștere vizează, practic, o altă formă de prelucrare a realității, eul își „vernisează“ situațiile speciale, spectrul nociv generând de-mistificări ale sangvinarului ca atribuiri de fervoare poncifelor idolilor falși: „bună seara/am ceafă plată/cam ca tableta de ciucalată/asta mănânc/și zi și noapte:/prune cu pâine/și beau mult lapte/n-am decât un fir de păr/o casă veche și un ciubăr/iubesc păsărelele/plâng după ele/când pleacă toamna/rămân cu sechele/și motăneii mă joc cu ei/îi las să mă zgârâie/mă ung cu mujdei/io/cred tac și ascult/la domnul mă rog/să mă lase să-mi termin felia cu unt/io/sunt aici ușor ca o pană/recit poezii despre țară în vană/trenulețul cu șină de plastic/îl privesc cu mâna după elastic/pot chiloței cu ciupercuțe/(mă tem uneori -/or să-mi tot chească puțe)/seara visez c-alerg prin păduri/și ziua-ntreagă că culeg muri/și țopăi cânt/întruna-întruna/viața-i frumoasă/nebuna-nebuna/dar vine noaptea/și atunci e urât/la noi în odaie/se strecoară un rât/de porc fript pe paie/mă pun pe borât/apar și jivine/colții lucesc/mă cac pe mine“ (io, p. 27).

Trăind, ca și noi, într-o societate îndobitocită, poetul are un „idol“, realitatea, și o profesiune de credință, cultul delirant al de-compoziției. O semioză a acestor devoțiuni are loc într-un fel de translare vizând anti-glorificarea arhetipalului, în desuetudinea unui fals protagoneism. Prima secvență, Blesteme, împinge dimensiunea ficțională în derizoriul exhibiționiamului. Oengista, Ciumegul, Țoapa, Funcționarul-cap-de-mort, Fufeza, Inspectorul, Trepădușul, Oama/Coana Vulpe, „patroana marilor culpe“, Pitecantropul, Locatarul alfa & beta sunt ilustrele „personagii“ ale unei dogme stranii și devin părțile, desfigurate, ale unui monument al disipării realismului social, după ce „oglinda spartă“ a cotidianului decrepit mai supraviețuiește doar prin fragmentele ei. Toate pervertirile împovărează „metodologia“ deplorabilului. În continuare, subsecvența Cadre lasă impresia unui reportaj parodie, un fel de cremă a elegiacului „întinsă“ peste imaginarul devoțiunilor în transă („Râie, din cap până-n călcâie. Prurit, să te scarpini c-un rest de/cuțit. Oreion, să-ți pâlpâie ganglioni, s-aducă a neon. Diabet, sân-/gele să ți se-ngroașe-aracet. Gonoree, râla să ți se-nmoaie – lachee./Zbârcă, să te umfle ghiavolu-n cârcă. Brâncă,-n loc cruce, un colț/la căpătâi: de stâncă. Choleră, să seci ca pământul de seră.“), același eu auctorial surprinzând clipe ale anatemizărilor cotidianului tumultuos-grotesc.  Dialogul-invectivă e doar o exergă, te-ai întreba? Răspunsul e corporalizarea într-o „vezică“ a ceremonialului disjungerii care,în supra-saturație, polemizează „urinând“ peste ruginitul real: „Societate românească, m-ai înțepat cu oase de broască, cu/înotătoare de pește. Mi-ai transformat guleru-n clește, -n ștreang./Salivam dup-orice copac sau gang. Societate românească, societate/pur și simplu, buric între coarne de zimbru, carte cu vârtej – să mă/sinucid, măcar ca soldații în ceva bej.“(&, p. 33).

Creația, totuși, este energie umană inovativă; ea ritualizează celebrarea unui dispreț împotriva decrepitudinii ca stare. Secțiunea & more arată ca o ciudată magnificare a unei diatribe, sintagma spectacolului mimând naivitatea negaționismului distrugător, nevoia digresiunilor anamnetice. E, totuși, o aventură estetică, dar una febrilă, între acumulări și sincope: „P. S.: Țara mea e un amestec de pastă corectoare și hârtie mace-/rată. De mămăligă și lapte. De galben, adică, și alb. Proaspete./(Criticul pravoslavnic: am vrut să sun, maestre, să te felicit./Să-ți spăl, adică,  picioarele c-un amestec…/Știi cum s-ar întări: ca mortaru’, nu alta)./Țara mea e un picior însingurat de țânțar. Înfipt în câmpia/cheală: mâl, mâl, mâl. Netezit./Țara me-ai un tunel abăstriu, un crac de blugi. Prespălat./Morții s-au retras sub urechi de pudel. De cocker. Pentru cele de/boxer, e mult prea frig.“(&, p. 60).   În secțiunea aceasta, subsecvența ma-ma e formularea revelatoare a unei arte poetice în care aceeași realitate în auto-deriziun imprimă tuturor neputințelor puterea percepțiilor existenței suportabile. Timpul nu mai curge, libertatea s-a nuanțat integral, discontinuitățile pot deveni, la o adică, strategii de supraviețuire: „Mama aproape moare dincolo. Chillout-ul e pentru ea. Pătura,/ușoară, sintetică, îi atinge bărbia. Florile sunt crem. Petalele, mari/ – visul e REM – o vor înghiți cu totul. Bretonul nu-i mai atinge frun-/tea. Înghețata nu o mai îmbie. Nici cea mai pală câmpie. O duminică/cu carne împăienjenită de pui. Cu ligheane care se dilată./Să vezi cum te prinde, ca un copil, de mână, cum îți strânge/degetu-n pumn, după două doze de ciclobarbital. Și adoarme zâm-/bind. Părul e un pic mai alb, doar, decât pielea. Patul, fără margini.“ (&, p. 73).

„Cronologia“ afectivă la care, iată, recurge eul scriptor, devansează un ritm sufletesc, e testamentul timpului o marotă în subsecvența Tăișuri. Paradoxul e această „multiplicare“a durerii, anintirea imuabilă a ostentației unei „agitații“ textuale. Prezentul continuu înseamnă, de fapt, o interiorizare a lumii, joc și vorbe în acumulări de viziuni stratificate. O încremenire eleată e un bun prilej de resuscitări într-un imaginar suportabil: „Mama, -mi vei arăta-ntr-o zi chiar lama, oțelul exemplar, vena/secretă, punctul secular. Ghena o știu: cea pentru trupul meu de fiu./E-n fața blocului și ea. Zaț pe fund, mâl de cafea. Sfetărul mi-e bleu/cile, blană sintetică de miel, cu dungi pe braț. Desen am fost/sunt -/pe smalț. Pe ape ca să calc mă-ncalț.“ (&, p. 80).            

Teritoriu tranzitoriu și ambiguu, realismul poeziei lui Tudor Crețu dă târcoale „timpului social“ cum ar traversa propriul kabrint. Este un realism dezintegrat și apoi imediat resorbit în scriitură. Tudor Crețu, scepticul melancolic al literaturii române contemporane re-confirmă că este un poet brilant, autentic.