De îndată ce am ajuns acasă, am aruncat ghiozdanul pe pat și am căutat nerăbdătoare ziarul la care scriam. Trebuia să apară textul în memoria profesorului meu de artă plastică, Ion Cucereanu.

– Mam! Mam!

– Și vrai, fa?

–  O fost poștărița az?

– O fost. Ghini îni mai prind gazetili estea, zise mama, dezvelind învârtita fierbinte.

– Na, ie șî mânâncî amu cât îi caldă, zise mama, întinzându-mi o bucată mare de învârtită.

Privirea mea fu țintită către o pată mare de ulei care-mi acoperea articolul proaspăt publicat.

– Ai deamu și-ni boși, zise mama. Eu iaca am frământat ultima făinî ca sî vă hrănesc, da țîi țî-i a gazeti.  Du-ti la poștî șî roagî sî-ți dei un ziar. Mâini o sî mă duc la săpat la Victoria lu Broascî șî o sî-i întorc.

Pe ușa poștei scria „Revizie”, iar până mâine mi se părea o eternitate. Supărată mă întorceam spre casă.

– De unde vii, Nătălițî, așa mâhnită? Mă întreabă tanti Vera, o femeie credincioasă și bună la suflet, la care mama mă trimitea uneori să împrumut bani când nu aveam. I-am spus cele întâmplate și am rugat-o să-mi împrumute cincizeci de lei, cât să-mi ajungă până la Ungheni să-mi iau ziarul.

Ajunsă în fața redacției „Unghiul”, m-a cuprins o bucurie care-mi inunda tot sufletul.

Am tras cu putere de mânerul ușii de lemn. Pe hol m-a întâmpinat o doamnă robustă, trecută de cincizeci de ani. M-am prezentat și am rugat-o să-mi dea cel mai recent număr al ziarului.

– Deci tu ești fata care scrie articole atât de frumoase?!

Am zâmbit emoționată. Ardeam de nerăbdare să-mi citesc articolul, așa că am întrebat-o dacă pot lua loc pe scaunul de la recepție.

– Sigur, a răspuns doamna. Fă-te comodă. Eu merg la masă.

Mâinile îmi tremurau de emoție în timp ce răsfoiam paginile ziarului. „Adio, toamnă! Adio, tinerețe!” era titlul articolului meu, însoțit de fotografia profesorului Ion Cucereanu. Am citit textul dintr-o răsuflare. Era pentru prima dată, în patru ani, când redacția nu intervenise deloc. Nici măcar un cuvânt nu schimbaseră. Nicio virgulă. Eram atât de fericită! Să fie acesta „botezul” meu jurnalistic? mă întrebam.

Se auzeau pași de tocuri. O femeie de vreo treizeci și cinci de ani, blondă, înaltă, cu ochi albaștri, îmbrăcată în bluză elegantă și fustă creion, deschise ușa redacției.

Se apropie de mine și-mi zise:

– Domnișoară, vă rog să mă ajutați. Am scris o felicitare pentru soțul meu și vreau s-o public în ziar, dar nu prea sunt sigură de talentul meu în ale scrisului. Mi-ați putea redacta textul?

– Scuzați-mă, eu nu sunt angajată aici. Probabil ar trebui să vorbiți cu cineva din redacție, dar acum e pauza de masă.

– Dar dumneavoastră ce faceți aici?

– Am venit după articolul meu. Tocmai l-am terminat de citit.

– Aaa… deci scrieți la ziar?

– Da, am răspuns emoționată.

– Atunci ați putea să aruncați o privire peste textul meu și să-mi spuneți ce părere aveți?

– Mă rooog… dacă insistați… așșș… putea să mă uit, i-am răspuns bâlbâindu-mă.

„Dragă soț, te felicit cu ocazia zilei tale de naștere”, așa începea textul femeii.

Am schimbat adresarea, înlocuind-o cu „Dragul meu soț”. Apoi am rescris și urările, transformând textul șablon într-unul mai cald și personal.

– Vai! exclamă femeia când citi noua variantă. O să-i placă foarte mult soțului meu. Vă mulțumesc!

Apoi îmi întinse o bancnotă de o sută de lei.

– Oh, nu, vă rog! N-am făcut mare lucru, am răspuns eu, stânjenită de gestul ei.

– O să vă cumpărați o ciocolată, insistă femeia și-mi strecură banii în palmă. Aceia fuseseră primii mei bani pe care-i câștigasem din scris.