Bulja era bucătarul Regimentului VI Husari. Cu fața încruntată i-a zis lui Iosif că e ziua lui la bucătărie și ca el o să-i fie comandant și a plecat. Băiatul s-a trezit, și cât ai spune pește era îmbrăcat și pregătit de muncă. Soarele nu răsărise încă.  Printre sfărăituri și mormăituri, a aruncat otavă la cai după care a pornit spre bucătăria de campanie. Comandamentul lui Bulja, bucătăria era la marginea locului unde erau ridicate corturile Regimentului VI Husari.  Mai încolo era o miriște. Era o dimineață liniștită și răcoroasă. Și cum se dumirea el de ziua în care abia intrase. Deodată un uliu mare apare dinspre pădure dând ocoale. Lui Iosif i-au atras atenția aripile lui uriașe. Se uită la el cum s-a rotit de câteva ori deasupra câmpiei, și pluti o clipă nemișcat și căzu ca o săgeată în miriște. Mult praf și multe pene s-au ridicat din locul ăla însoțite de țipete tânguitoare. Nu departe de locul chinului, un iepure speriat a luat-o la goană nebunește, arătându-și în alergătura lui coada albă ca laptele. Uluit, de cele văzute, Iosif exclamă cu voce tare: ”Tâlharul! Cum a stat el nemișcat și apoi a căzut ca fulgerul peste bietele prepelițe.” Bulja l-a auzit: ”Măi, copile ce să-i faci, și el trebuie să mănânce!” Și brusc își aminti cum tânjește după libertate și începu să se încurajeze cu voce tare: ”Așa-i făcută lumea asta! Unii îi mânâncă pe alții.” În timp ce se apăra de un roi de muște și de un bondar păros ce nu-i mai dădea pace.

Bulja era  un sârb neascultător pe care l-au luat cu arcanul la armată, înalt bine făcut cu mustața răsucită în sus, cu ochi negri, sprâncene stufoase, lat în spate și în ceafă cu brațe puternice, chel, părea mai degrabă călău, decât bucătar.  A dezertat de mai multe ori. Ultima dată l-au prins la Vassar, nu departe de Budapesta. În afară de trei săptămâni de pușcărie de fiecare dată, nu i-au făcut nimic. Îl iertau, pentru că era bucătar priceput și avea mintea ascuțită. Din câteva oase făcea mâncare pentru trei regimente, era respectat de soldați, dar toți știau că i se blochează mintea dacă depășea limita la băutură și îl țineau departe de butoaiele de bere. Hrănirea soldaţilor pe vreme de război este una dintre cele mai mari provocări pentru o armată. Orice general îşi vrea soldaţii sănătoşi și bine hrăniţi, indiferent că este vorba de mâncarea din cazarmă sau cea de pe câmpul de luptă. Mâncarea bine gătită ridică moralul, aduce aminte cătanelor  de acasă. De asta Bulja era tolerat de comandanți. El lupta pentru Împărat cu o armă specială… gustul și mai avea un secret!

”Te-a băgat în sperieți, uliul ăsta? Copile să iei aminte de la întâmplarea asta, că așa-i și cu oamenii: Te rogi de ei, nu te ascultă, dar cum le arăți pumnul…” Și dădu din mână nemulțumit, chemându-l pe Iosif arătându-i ce să facă.

În timp ce curățau la zarzavaturi, pe Bulja l-a apucat povestitul. Vorbea cu Iosif, ca să înțeleagă el: ”Ce știi, tu, măi despre viața asta, te-au prins ăștia slugă. O, Isuse, îndură-te de mine, Isuse! Ai milă de mine păcătosul! Ce soartă potrivnică am, ce se alege de toată zbaterea mea, ce se alege de viața mea, care se topește ca neaua? Mă, tu în afară de viața din regiment tu nu știi nimic. Dacă rămâi aici, nu mai apuci tu fericirea. Știi tu, ce e aia fericire?! Nu știi, nu ai de unde! Tu știi că eu am fost în orașul ăsta, pe care vrea să-l bată Prințul. Eram cu douăzeci de ani mai tânăr, m-am pus scrib la un chihaie. M-a luat în slujba lui pentru că știu a scrie și a vorbi în limbile găsite interesate de cei care vor a stăpâni pământul. În Timișoara am fost tratat ca un rege. Două zile, am stat. Am prins zile cu soare, în luna lui iulie. Zidurile orașului erau albe, iar în suburbii străzile erau străjuite de tufe de trandafiri. Multă apă străjuiește cetatea asta. Până să ajungi la poartă, treci peste vreo șapte poduri. Acolo, am văzut cele mai frumoase fete, Doamne, ce frumoase erau! Chihaia ăsta era ca la el acasă. Toți îl primeau cu zâmbetul pe buze, era și normal. Se ocupa de culesul de informații din cetățile creștine. Lângă băile din piața Moscheii Mari erau câteva case frumoase, albe si ele, străluceau la lumina soarelui. În depărtare se vedea un castel. Am intrat într-o casă cu un etaj, pe o poartă îngustă. Am urcat scările. În capăt am fost întâmpinați de un tânăr și o tânără îmbrăcați în haine de mătase. El purta șalvari și vestă de culoare albastră, iar ea avea șalvari și vestă de culoare roșie. N-o să-i uit, niciodată! Vestele erau legate la piept cu un șnur auriu. Au zâmbit de când ne-au văzut. Am pășit într-o odaie mare după care am intrat într-una mai mică, unde ne așteptau aga și doi franțuji. Aga ne-a poftit să ședem pe scaune îmbrăcate cu postav roșu în fața celor doi. Erau oameni importanți, iar din vorbele turcilor am aflat că nu mai aveau tălmaci în cetate care să vorbească limba oaspeților și că pașa i-a cerut să găsească unul de îndată. ”Măi, copile, eu eram ăla! Îți dai seama, ce onoare pe mine și acum să ma bat cu ei?!”. În timpul convorbirii a apărut pașa. Ne-am ridicat de pe scaune, toți cinci deodată și ne-am închinat în fața lui, iar el ne-a zis să fim sănătoși. Aga i-a explicat ce vor franțujii, apoi mi-a făcut semn să le spun ca este de accord cu cantitatea de praf de pușcă, dar că prețul rămâne ca data trecută… După ce au făcut târgul, ne-au dat cafea, dulceață de trandafiri, șerbet, i-a întrebat despre sănătatea regelui lor. Ne-au pus să ne ștergem cu o basma ce pe margini era aurită, iar după obiceiul lor ne-au stropit cu apă de trandafir, ne-au afumat cu tot felul de miresme și am plecat închinându-ne spre treaba noastră…” Iosif, ca să-i intre în grații îl tot ispiti cu tot felul de întrebări, făcându-l pe Bulja să se simtă important. După masă, Bulja se transforma în dascăl și îi învăța pe copiii de trupă, care aveau înclinare spre vorbirea în alte graiuri, tainele limbii grecești, franțuzești și latinești. Și dintr-o poveste într-alta, dintr-o văicăreală într-alta, pe care  Iosif le asculta vrând, nevrând s-a gătat și mâncarea. Era trecut de amiază! ”Mergi la caii tăi și dă-le de mâncare, că ce-a mai rămas, fac eu singur!”

(Fragment din romanul, cu acelaşi titlu, aflat sub tipar)