„Când aud cuvântul cultură, scot pistolul.” Fraza aceasta a rămas multă vreme legată de numele lui Joseph Goebbels, deși, într-o formulare apropiată, ea provine din piesa Schlageter, scrisă în 1933 de dramaturgul nazist Hanns Johst. Atribuirea greșită nu este greu de explicat, pentru că experiența regimurilor totalitare pare să confirme ideea cuprinsă în ea: puterea absolută s-a temut de cultura pe care nu o putea controla și, atunci când n-a reușit să o reducă la tăcere, a încercat să o subordoneze și să-i folosească prestigiul. Matei Vișniec pornea de la aceeași formulă într-un articol publicat în 2023 în Observator cultural, Cultură în primejdie, democrație în regres, idiotizare în perspectivă, scris într-un moment în care existența unor structuri de creație artistică din România era amenințată de măsuri administrative și bugetare. Recitit astăzi, textul își păstrează actualitatea, dar provoacă și o întrebare care depășește împrejurarea în care a fost scris: este suficient să privim relația dintre cultură și putere numai din perspectiva agresiunii venite din exterior?

Ne-am obișnuit să spunem că puterii îi este frică de cultură pentru că omul cultivat este mai greu de manipulat. Există adevăr în această afirmație. Literatura, teatrul, istoria, filosofia și artele ne obișnuiesc să privim lumea din perspective diferite, să comparăm și să ne îndoim de explicațiile prea simple. Cine cunoaște istoria devine, cel puțin teoretic, mai prudent în fața celor care pretind că lumea începe cu ei, iar cine a citit suficient știe că adevărul despre oameni este rareori așezat confortabil de o singură parte. Spun „cel puțin teoretic” pentru că aici apare prima dificultate. Cultura nu oferă nimănui un certificat de moralitate. Secolul al XX-lea ne-a lăsat destule exemple de intelectuali, scriitori și artiști care au susținut dictaturi sau au găsit justificări pentru abuzurile lor. Cultura poate oferi instrumente pentru înțelegerea lumii, fără să garanteze felul în care vor fi folosite. De aceea mi se pare riscant să așezăm cultura, fără rezerve, de partea binelui și puterea de partea opusă. Cele două lumi se întâlnesc mai des decât suntem dispuși să recunoaștem. Un scriitor poate conduce o instituție, un universitar poate deveni demnitar, un critic poate decide asupra unor finanțări, iar un intelectual poate ajunge suficient de aproape de cei care hotărăsc încât să exercite el însuși o formă de putere. Nu este nimic nefiresc în aceasta și nici nu ar fi de dorit ca oamenii culturii să rămână în afara vieții publice. Problemele apar atunci când apropierea de putere începe să modifice felul în care omul privește lucrurile pe care, din afară, le judeca altfel. Cel care condamna lipsa transparenței poate descoperi, odată ajuns într-o funcție, argumente pentru discreția deciziei, după cum cel care critica privilegiile poate ajunge să considere unele dintre ele justificate. Nu este întotdeauna vorba despre corupție sau despre o renunțare conștientă la principii. Omul are o capacitate remarcabilă de a găsi explicații rezonabile pentru împrejurările care îi sunt favorabile, iar schimbarea se produce adesea atât de lent încât nici cel care o trăiește nu poate spune cu exactitate când a început.

Istoria compromisului este, din acest motiv, mult mai discretă decât istoria represiunii. Nu există întotdeauna ordine scrise sau interdicții. Există, în schimb, invitații, funcții, prezențe în jurii, finanțări, premii, acces în anumite cercuri și sentimentul că ai ajuns suficient de aproape de cei care hotărăsc pentru ca vocea ta să fie ascultată. Nimic din toate acestea nu este condamnabil în sine și ar fi nedrept să suspectăm orice recunoaștere de existența unui compromis. Lucrurile devin mai greu de deslușit atunci când apropierea începe să schimbe nu numai ceea ce spui, ci și lucrurile despre care alegi să nu mai vorbești. Poate că adevăratul compromis începe rareori printr-o renunțare spectaculoasă la propriile convingeri. Uneori începe cu o tăcere explicată prin prudență, continuă cu alta justificată prin nepotrivirea momentului și ajunge, în timp, la situația în care lucrurile despre care altădată ai fi vorbit fără ezitare nu te mai neliniștesc în aceeași măsură. Nu este nevoie întotdeauna ca puterea să ceară această tăcere; apropierea de ea poate schimba singură perspectiva. De aici și situația aparent paradoxală în care unele dintre cele mai puternice lovituri date culturii pot veni chiar prin reprezentanții ei. O instituție poate fi afectată de o decizie politică, dar poate fi la fel de bine slăbită printr-o conducere incompetentă, printr-un concurs al cărui rezultat pare cunoscut dinainte, prin promovarea acelorași cercuri de oameni sau prin înlocuirea criteriului valorii cu cel al apartenenței. O revistă poate continua să apară și totuși să devină tot mai puțin relevantă dacă se închide într-un cerc de autori care se confirmă reciproc, după cum o instituție de creație poate avea buget, sediu și personal fără ca toate acestea să garanteze existența unei vieți culturale autentice.

Cultura revendică în mod legitim spiritul critic, dar instituțiile sale nu sunt automat imune la conformism, orgolii și grupuri de influență. Putem condamna privilegiile puterii și, în același timp, să devenim mai puțin sensibili la privilegiile apărute în interiorul propriilor bresle; putem cere transparență statului, fără să manifestăm aceeași exigență atunci când este vorba despre jurii, premii, finanțări sau ierarhii culturale. Nu este o particularitate a oamenilor de cultură. În spatele scriitorului, actorului, regizorului, criticului sau universitarului rămâne omul, cu generozitatea și slăbiciunile sale, cu nevoia de recunoaștere, cu orgoliile, temerile și rivalitățile pe care le întâlnim pretutindeni. Cultura îl poate ajuta să le înțeleagă, dar nu îl eliberează de ele. A recunoaște toate acestea nu înseamnă să diminuăm responsabilitatea puterii politice. Rămâne întrebarea de la care pornea, într-un fel, și articolul lui Matei Vișniec: de ce cultura devine atât de ușor vulnerabilă atunci când apar dificultățile economice? Probabil și pentru că efectele degradării ei se văd greu. Dacă închizi un spital sau o întreprindere, consecințele sunt imediate. Dacă unei biblioteci îi reduci bugetul, orașul va arăta a doua zi la fel. Vor fi cumpărate mai puține cărți, teatrul va renunța la o premieră, revista va apărea mai rar, muzeul nu va mai angaja specialistul de care avea nevoie. Fiecare pierdere, luată separat, poate părea suportabilă, iar viața comunității continuă.

Cultura are și dezavantajul de a lucra într-un timp diferit de cel al politicii. Politicianul trăiește sub presiunea bugetului anual, a sondajului și a următoarelor alegeri, în timp ce efectul unei cărți, al unui spectacol sau al unei biblioteci asupra formării unui copil poate deveni vizibil peste ani și nici atunci nu va putea fi măsurat cu precizie. Ceea ce nu produce rezultate imediate este mai ușor de amânat și, uneori, de sacrificat. Dar nici aici răspunderea nu se oprește la ușa politicianului. O bibliotecă are nevoie de cititori, un teatru de spectatori, o revistă de oameni care să o citească, iar un muzeu trebuie să mai însemne ceva pentru comunitatea în care există. Cultura poate fi sărăcită prin lipsa banilor, dar și prin indiferență, iar această a doua formă de pierdere este mai greu de observat, pentru că nu există o hotărâre administrativă căreia să-i putem atribui vina. Lumea ultimelor decenii a modificat profund raportarea noastră la cultură. Telefonul, platformele digitale, rețelele sociale și industria divertismentului concurează permanent pentru timpul și atenția noastră. Nu divertismentul este problema și nici nostalgia după o epocă presupus mai cultivată nu ne-ar ajuta prea mult. Întrebarea este dacă obișnuința consumului rapid nu ne reduce treptat disponibilitatea pentru lucrurile care cer timp și concentrare. Lectura, teatrul, muzica sau chiar o conversație adevărată presupun o răbdare care trebuie și ea cultivată. Poate tocmai de aceea celebra imagine a pistolului pare astăzi insuficientă. Ea presupune existența unui agresor și a unei victime, a puterii care amenință și a culturii care se apără. Realitatea este mai amestecată. Puterea poate constrânge, dar poate și seduce; omul de cultură poate rezista, dar poate accepta apropierea; instituția poate fi nedreptățită, dar se poate și închide în propriile interese; publicul poate protesta atunci când ceva dispare, dar poate constata și că nu mai avea de mult nevoie de acel lucru.

Poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este cât din ceea ce se întâmplă culturii vine din presiunea puterii și cât din propriile noastre slăbiciuni, din compromisuri, orgolii, tăceri convenabile sau, pur și simplu, din indiferență. Și, poate mai greu de recunoscut, ce anume din noi face cultura atât de ușor de sacrificat? Răspunsul nu va fi confortabil. Dar cultura, dacă mai credem în rostul ei, nu există pentru a ne oferi numai răspunsuri confortabile. Iar dacă există ceva cu adevărat neliniștitor în toate acestea, nu este numai gândul că puterea ar putea, într-o zi, să ridice din nou pistolul împotriva culturii, ci și posibilitatea ca, atunci când va întinde mâna după el, să descopere că cineva din interior i l-a pregătit deja.