– Doamne, de ce se uită visurile?

-Pentru că sunt visuri. Pentru că sunt prea urâte sau prea frumoase.

-Şi nu e îngăduit să fie prea frumoase?

-Nu e îngăduit, dacă prin bunăvoie se dau uitării celei fără de întoarcere.

-Atunci de ce visăm?! Poate pentru că doar atunci suntem noi înşine, descătuşaţi de legile gravitaţiei, pentru că doar aşa nu rămânem simplu trup legat cu lanţuri de ţărână, ci ne făurim aripi de dorul înaltului, chiar dacă sunt aripi lipite cu ceară. Nu-i așa, Doamne?!

………………………………………………………………………………

Icar.

A visat şi s-a prăbuşit în gol.

A murit.

Dar Icar a rămas Icar!

Visurile mor. Visurile-nvie…

Să nu-ţi fie teamă de visul tău!

Umple ulciorul cel mirosind a lut ars, cu apa izvorului care susură repetarea poveştii din alte vremi.

Şi bea. Potoleşte-ţi arşiţa şi dă-mi şi mie.

Simţi pacea răcorii din mângâierea părului meu?

Simţi dogoarea dorurilor din trupul meu?

Îmi simţi tremurul temerilor?

Ai înţeles ce sunt?

Vis! Un vis cu tine!

Un vis în care toate relele Pământului pier, când îţi simt braţul că mă-nvăluie dorind, şi mă ocroteşte de bântuiri, mă farmă şi mă alintă !

Un vis alb ca vălul de mireasă virgină.

…………………………………………

-Doamne, dăruieşte visului acestuia, viaţă lungă!