Fără vreo legătură cu sinistra Noapte a cuțitelor lungi (Nacht der langen Messer) din 1934, care a marcat pasul esențial către instaurarea dictaturii absolute a lui Hitler, și nici cu vreunul dintre evenimentele care, de la masacrul nobililor britanici din 450, la alegerile din Slovacia din 1994, au fost intitulate astfel, noul volum de poezie semnat de Costel Stancu* păstrează între pliurile poemelor ceva din semnificațiile pe care sintagma le avea în Europa, cu mult timp înainte ca ea să fie adoptatată drept nume al odioasei epurări naziste. Ideea de perpetuă căutare, de identificare a Celuilalt și, uneori, chiar de vendetă se numără printre aceste sensuri ascunse. Cartea e, însă, în afara oricăror (posibile) conexiuni malefice. Nu există nici o legătură cu violența unor întâmplări istorice ori contemporane, ba, din contră! Parafraza e legată cu (vinovată) candoare de actul creației, de tortura și penitența la care poetul se supune ori de câte ori se apropie de coala albă de hârtie în așteptarea muzei, ca un soi de amenințare la adresa cititorilor cu forța pe care Poezia o poate avea: ”cînd nu am inspirație/ ascut creioane/ și le așez frumos/ unul lîngă celălalt// voi mă priviți/ cu teamă// simțiți că se apropie/ Noaptea Creioanelor Lungi” (cînd nu am inspirație), zice, în poemul final, Costel Stancu, risipind astfel orice îndoială cu privire la titlul cărții sale.
Poemele din Noaptea creioanelor lungi sunt, majoritatea, mici parabole sapiențiale, cu un pregnant conținut (auto)biografic: ”Poezia e felul meu de a mă preface fericit/cînd găsesc în palmă o pungă cu arginți/ dovadă că am fost vândut mie însumi/…/ Poezia e/ mai nevinovată decât piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci când scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt. Nu știu. Știu doar că,/ într-o zi, mingea din cîrpe a copilărei a sărit/ în cer și nu a mai căzut niciodată” (poezia e felul meu de a mă preface fericit). Poemul acesta reunește cele trei tărâmuri lirice esențiale pe care poezia lui Costel Stancu le străbate în noul volum: iluzia poeziei ca liant între Pământ și Cer, între profan și sacru, între terestru și transcendent – ar fi primul dintre ele. Apoi: confruntarea cu Sinele, într-un perpetuu și dramatic efort de definire/identificare a Celuilalt, ca alternativă a ego-ului existențial. Și, în sfârșit, spațiul protectiv al copilăriei, ca resort primar al oricărui demers poetic. Peste toate, se întinde ca o umbră presentimentul sfârșitului, al plecării din lumea aceasta, proba absolută a nimicului și a deșertăciunii: ”Sfios ca o virgulă în biblioteca Vaticanului/ am trecut prin lume. Dovezi prea multe nu sînt. Cîteva poezii în care am încercat arta iubirii cu/ cea a războiului. Bicicleta abandonată pe marginea/ drumului, în copilărie, cănd mă fugăreanu cîinii./ Undeori, viața mea a semănat cu o parfumerie în flăcări./ Alteori, cu un pian de gheață în mijlocul deșertulului./ Mereu m-am împăcat cu propria moarte, niciodată/ cu a celorlalți. Acum e timpul să plec de aici. Pămîntul vrea să rămână singur cu el însuși” (Sfios ca o virgulă în biblioteca Vaticanului).
Dominate de obsesia eșecului și a perfecțiunii imposibil de atins, consemnând dureroasele rătăciri ale gândului într-un univers în care Poetul, copil de suflet al nimănui, scutură clopoței într-o lume a surzilor, etern însingurat în încăperea fără ferestre a sinelui, însoțit doar de memorie – acest animal de companie primit în dar încă înainte de a ne naște, viu și mort în egală măsură, poemele lui Costel Stancu vorbesc despre însingurare și despre conștiința alienării și îndeamnă la reflecție prin formulări, adesea, memorabile: ”un mormînt în cer e inima mea”, Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă”, ”ești mai degrabă ceea ce nu știi”, ”în dosul hîrtiei pe care scrii, stă Celălalt și citește”, ”suntem copiile infidele ale nimicului din care ne-am născut”, ”sfîrșitul lumii o să vină cînd înțeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic” etc. Tulburătoare, aceste formulări irump la fiecare pas, îndeamnă la meditație și fac din poezia lui Costel Stancu o mirabilă cartă a descoperirii de sine.
Când vorbește despre iubire, surprinzător, vocea sa devine ironică, adesea sarcastică. O vagă undă de misoginism agită apele, consecință a unor (probabil) iremediabile dezamăgiri. Poetul se adresează firoscos femeii tuturor bărbaților: ”vezi?/ așa e dragostea/ nu te ucide,/ dar nici nu te îndepărtează de moarte” (aș vrea să fiu), cu o trucată inocență – ”cînd vine/ vorba vorba de dragoste, sufletul meu e mai/ neștiutor decît un copil ce nu a/ ieșit niciodată din satul său” (Nu am nevoie de dragostea ta), trage concluzii răvășitoare: ”femeia care te iubește cu adevărat te duce/ într-o călătorie la capătul căreia chiar dacă mori/ ești fericit seara după ce îți bei/ otrava dulce a îndoielii” (femeia care te iubește cu adevărat). Dar și lasă loc pentru sfătoșenie: ”nu iubi niciodată pînă la capăt o femeie/ fă în așa fel încît să rămînă mere un rest de iubire/ unde să poți supraviețui după ce te-a părăsit” (nu bea paharul pînă la fund, nu cînta ultima notă). Cu Noaptea creioanelor lungi, Costel Stancu face un pas esențial către deplina împlinire a profilului unuia dintre poeții importanți de azi.
* Costel Stancu, Noaptea creioanelor lungi, Editura Casa de Pariuri literare, 2022