Uneori, chiar și într-un „sat mare” cum este Timișoara, adulata capitală europeană a culturii, riști să te întâlnești foarte rar cu oameni cu care ai fi dorit să te vezi mai des. Parcă după Revoluția din 1989 ne-am creat fiecare câte un univers paralel cu universul real, cotidian. Nu de multe ori m-am întâlnit cu Aurel Turcuș, poate și pentru că ani de zile la radio și la televiziune a trebuit să mă ocup de domeniile cele mai aride și cele mai puțin plăcute colegilor mei, social, economic și, uneori, politic. Și asta pentru că realizatorii erau stabiliți pe căprării, pe domenii. Prea puține au fost acele momente în care să respir cultură. Ne întâlneam la cenaclul Revistei „Orizont„, unde rigoarea celor 60 de minute de desfășurare ne obliga la o cât mai puțină comunicare directă în timpul ședințelor, iar la socializările de după de regulă, nu zăbovea prea mult. Se exterioriza foarte rar, vorbea liniștit, cu un calm aproape nefiresc, lumea îl cunoștea ca pe un poet sensibil și cu preocupări excelente în lumea folclorului. Totuși, am fost martorul unei explozii a lui cândva, la începutul lunii august 2003. Ne-am întâlnit pe stradă nu departe de sediul Editurii „Eurostampa” și m-a oprit să mă felicite pentru o emisiune pe care o realizasem cândva, în preajma Crăciunului din anul 2002. Mă felicita, dar cu multă tristețe, pentru că protagonistul acelei emisiuni, profesorul, poetul, cercetătorul și promotorul poeziei în grai, Ștefan Pătruț din Sânersig plecase dintre noi în trei august. „Te felicit, domnule că ai avut inspirația să-l inviți în direct la TVR Timișoara pe Ștefan Pătruț. Era bolnav grav, știa că nu o mai duce mult și, totuși, a venit, prin gerul și zloata de decembrie să mai vorbească despre fenomenul poeziei în grai, despre antologiile publicate, despre dicționarul specific. Cred că ți-ai făcut pomană din viață”. Nici nu știam dacă să-i mulțumesc pentru felicitări sau să-mi descarc saculplin cu năduf. Emisiunea aceea o făcusem absolut întâmplător pentru că trebuia să facă, totuși, cineva și emisiuni de sărbătorile de iarnă. Ca reșițean cunoșteam foarte bine poeziile în grai ale lui Tata Oancea de la Bocșa, dar și pe cele ale regretaților Ceaica Marius Munteanu și Virgil Șchiopescu și m-am gândit să-l invit pe Ștefan Pătruț pe care mi-l recomandase colegul meu, Vasile Bogdan, excelentul realizatorde filme documentare. A trecut ceva timp până când conducerea de atunci a studioului public de televiziune s-a exprimat depreciativ că prin acea emisiune am promovat, subcultura, mediocritatea. Adică poezia în grai, un adevărat fenomen de păstrare a graiului arhaic, autentic, era, în viziunea moderniștilor, nimic altceva decât ceva mediocru. După ce m-am descărcat spunându-i „aprecierea”, Aurel Turcuș a rămas puțin desumpănit, apoi s-a albit la față, apoi a răbufnit, a explodat pur și simplu cu voce tare acolo, în strada capitalei Banatului: „Nu le este rușine? Nu le e? Dacă renunțăm și la poezia în grai și o umilim înseamnă că nu mai știm cine suntem. Oamenii ăia, paorii ăia, și-au vândut animalele din curte pentru a-și publica poeziile în cărți și reviste pentru că au crezut că este normal să transmită urmașilor graiul frumos al Banatului. Ștefan Pătruț era un reper, a scris peste 20 de volume de poezii în grai, a publicat antologii și studii privind acest fenomen. Poeții țărani, fanfarele, corurile țărănești din Banat sunt adevărate piese de tezaur, țin de patrimoniul nostru și este deja considerat incultură? Ce se va întâmpla peste o generație? Dar peste două? Ăștia sunt habarniști! Să le spui că omul ăsta a fost profesor, director de școală timp de 36 de ani, a fondat și condusîn Uzdin (Serbia) Uniunea Scriitorilor în Grai, a fost un adevărat liant între creatorii noștri și cei din Banatul Sârbesc… O să mă iau de ei…” A plecat supărat, dar nu știu dacă s-a luat de ei.Nici nu l-am întrebat vreodată pentru că nu voiam să-i răscolesc amintirile legate de Ștefan Pătruț. Nu după mult timp mi-am lansat un volum de versuri la cenaclul Revistei „Orizont”. M-a gratulat cu cuvinte frumoase, calde iar după ședință m-a fitilit „Credeam că scrii și tu măcar un vers în grai”, semn că amărăciunea nu i-a trecut.

În 26 martie s-au împlinit 11 ani de când Aurel Turcuș a trecut în eternitate.