Cinci secunde. Doar acum mi-a trecut prin cap să le număr în timp ce urmăresc luminița aia intermitentă ce clipește roșiatic de pe buton. Nu m-a interesat niciodată viteza de reacție, dar mecanismul care mișcă scripeții, da. Am și vizualizat de multe ori alunecarea, chiar m-am gândit că e ca un sicriu ce te duce direct în cer dacă se rup cablurile. Oricum am văzut destule filme în care acțiunea se petrece în, sau, pe lângă lift, dar acum am o certitudine, o cifră, pe care mă pot baza ca pe un absolut pentru că știu că am nevoie doar de cinci secunde ca să pornească spre mine cutia aia în care speram să nu fie nimeni și să pot în sfârșit să mă schimonosesc în încercarea idioată de a așeza pe obraji falsa liniște de care aveam nevoie ca de aer după tremurul involuntar al mușchilor ce voiau să se destindă prin plâns. Venea în valuri o amăreala ciudată și se infiltra până în gură, dar nu voiam să las  lacrimile să se joace pe sub cearcăne. Mă concentram pe sunetul ce din înfundat devenea mai limpede odată cu etajele lăsate în urmă. Mi-am aplecat capul spre mogâldeața îmblănită încercând să o ating pentru că alunecase un pic din brațele mele, chiar am închis ochii, deși ar fi trebuit să îi țin foarte deschiși ca să nu plâng până la intrarea în lift. Senzația aia de obraz în căușul palmei trebuia să mă salveze până când liftul își consuma ultimele zvâcniri înainte de a ajunge.  „De n-ar fi nimeni…de n-ar fi nimeni…” îmi repetam și pentru puțin timp nu m-am mai judecat, nu mi-am mai făcut reproșuri că nu sunt suficient de puternică. Realizam că am obosit să reacționez calculat și pentru prima oară am știut că sunt doar una din milioanele de femei fals educate să nu calce pe bec, să nu deranjeze, să îi înțeleagă pe ceilalți, să fie o oază de liniște, să nu se revolte, chiar dacă asta însemna chestia aia, de nenumărate ori repetată, de amăreală ce îți strânge gâtlejul. Am tras un pic de lesă ca să o țin pe Sophie lângă picior în timp ce deschideam ușa liftului. Ea, cuminte, și-a ajustat pașii mărunți și m-a privit cu ochii ăia mari și calzi cum rareori te privește lumina. Nu am putut să îi susțin privirea și în timp ce căutam butonul pentru zece m-a pufnit plânsul, dar nu ca o cascadă ce hohotește ci ca un robinet închis insuficient căruia i-a fost oprită rotirea și din lumenul de oțel din când în când se prelinge, oval, rătăcită, apa. Revedeam cu încetinitorul mașina opulentă din parcare și cucoana învârtindu-se nervoasă în jurul prețiosului bolid. Îi vedeam sprâncenele tatuate peste ochii strident conturați care aruncau fulgere către noi. Se apleca teatral la fiecare roată și își verifica cu scârbă pantofii ca și cum ar fi călcat într-un rahat. Am tras-o atunci pe Sophie mai aproape de mine și mi-am amintit că aseară chiar am evitat zona aceea din parcare și am mers câțiva metri mai încolo, la rădăcina unui copac și Sophie s-a executat deși smucitura venise într-un moment nepotrivit pentru ea. Și dacă s-ar fi întâmplat „întâmplarea”, aveam la mine o pungă și ea ne rezolva „problema”, dar aseară nu a fost cazul. Culmea, exact la asta mă gândisem! La prețioșii pantofi ai unei doamne care ar fi putut călca în oareșce resturi și când această „doamnă” a ajuns pe partea cu noi, i-am privit speriată încălțămintea. Era curată! O pereche de cizme de firmă, cu toc înalt, poate prea înalt pentru condus, dar asta nu mai era treaba mea. Bătea tare vântul și nu auzeam ce zice. Cumva nici nu aș fi vrut să aud și mă deranja că am gândul acela. Era ca și cum aș fi fost nepoliticoasă și nepăsătoare la nevoile cuiva și asta mă făcea să îmi fie rușine. Nici nu am realizat cât de tare trăgeam de lesă. Abia când am auzit-o pe Sophie gâfâind, am înțeles că, nu știu de ce, îmi era teamă de femeia aceea pe care nu am văzut-o niciodată în viața mea și din cauza căreia, aproape că îmi sufocam cățelușa. Am slăbit lesa și i-am făcut semn doamnei că nu o aud, apoi m-am apropiat ca să îi dau o mână de ajutor, dacă avea nevoie, deși nu mă pricepeam la mașini și cu atât mai puțin la una atât de scumpă. Cei câțiva pași până la ea s-au așezat foarte repede unul după altul, mă ajuta și vântul ce se zvârcolea printre blocuri, dar tot am avut timp să îi văd degetele agitându-se ca niște gheare peste o față tencuită de fard și fond de ten. Se vedea clar că avea simț artistic sau reflexul zilnic de a face asta și am recunoscut că efectul de păpușă Barbie, chiar mi-ar fi trezit nostalgii, dacă ura aia a la Cruela nu ar fi țâșnit din ochii ei. Când am realizat că deja am catalogat-o mi-a fost rușine, din nou, de gândurile nepotrivite și am încercat un zâmbet. Bineînțeles că nu mi-a ieșit. Ultimul pas a fost și cel care m-a ajutat să deslușesc cuvintele ei și în afară de un bloc imens de gheață ce m-a lovit în stomac creierul meu nu a perceput pe moment mesajul.  Eram doar uimită! Cum putea să mă doară uimirea din circumvoluțiuni înainte de a prelucra informația pe care o aduceau cuvintele?! Știam sigur ce simt! Era o constatare bătută în cuie! Eram uimită ca o frunză preistorică surprinsă în lava unui vulcan, dar nu cunoșteam sursa acestei stări pentru că acele cuvinte pe care le-a spus „doamna”, cumva nu ajunseseră la mine deși circulau pe undeva prin creier într-o mișcare browniană și și-au luat chiar libertatea să alerge cu viteză supersonică,  ca să nu le fie furat sensul.  Mi-am auzit buzele după un timp îngăimând un „scuzați-mă, vă rog” și eram tare curioasă să aflu motivul pentru care ele, propriile mele buze, făceau asta, dar până să găsesc un răspuns, a trebuit să sar într-o parte din calea bolidului ce se pusese în mișcare și s-o trag pe Sophie din calea roților. Bătea vântul… Sophie tremura. Nu de frig. Tremura pur și simplu și scâncea. În urma mașinii, parcă purtate de vânt, am auzit  niște cuvinte… și am privit în jur cu teama că acele cuvinte urmau să rănească pe cineva. Nu era nimeni în spatele blocului înafară de mine și Sophie. Ea s-a ridicat pe lăbuțele din spate și așa în poziție bipedă, cu una din gheruțe, încerca să mă atingă. O făcea delicat și cu teamă să nu mă supere. M-am aplecat și am luat-o în brațe. Mirosea a vânt blănița ei. Mirosea a dragoste. Chiar m-am gândit cum vântul poartă peste blocuri, într-un sac nevăzut, răvașe cu te miri ce mesaje și așa cu Sophie în brațe am pornit spre casa scării. În urma mea venea ceva nedefinit, dar cunoscut. Se apropia ca o undă de șoc. Nici nu știu când m-a învăluit și s-a scurs înspre creierul meu ca un fulger, dar de jos în sus. Acolo, a adunat cuvintele alea care se roteau bezmetic și le-a așezat în șir indian, apoi le-a trimis prin axoni, spre sufletul meu, care era tot pe acolo pe undeva, în creier. Erau două cuvinte ce se roteau ca un burghiu într-un orificiu din care în sens invers creștea ca o spumă poliuretanică, uimirea.