Cartea anterioară a Doinei Magheți, Condamnat la moarte. Trenul care mă duce taie istoria în două (2021) propunea spre lectură o manieră literară inedită: o formulă sincretică, în care se îmbinau poezia în vers alb și prozopoemul, cu documente reale (mărturii, fotografii, scrisori transcrise sau chiar reproduse în facsimil), rememorări spontane, fragmente de jurnal, impresii de călătorie, secvențe narative decupate aleatoriu din copilărie, adolescență și prima tinerețe, amestec de adevăr și imaginar, aglutinate fără o regulă anume, cu trăiri estetice induse, uneori, de rememorarea accidentală a unor personalități culturale (scriitori, cântăreți, pictori). Pe scurt, un puzzle ce avea ca resort lirico-epic profund evenimente petrecute acum mai bine de șaptezeci de ani. Autoarea își recupera propria biografie prin filtrul experiențelor traumatizante, parcurse între viață, libertate și moarte, în timp ce investiga, ca jurnalistă, activitatea Grupului de luptători anticomuniști din Munții Banatului condus de Spiru Blănaru, condamnat pentru ”uneltire contra umanității” și executat de comuniști la 16 iulie 1949, la Pădurea Verde din Timișoara. Tensiunea volumului venea nu doar din autenticitatea revărsării în pagină a unor adevăruri și întâmplări extrem de dure, ci și din aglomerarea emoțiilor și stărilor prin care Doina Magheți a trecut, refăcând faptele ”de atunci”.

   Într-un fel, SMS din sertare ascunse* reiterează, formal cel puțin, experiența, adăugând sincretismului estetic practicat și o dimensiune vizuală mult mai cuprinzătoare: fiecare text e însoțit de câte o fotografie alb negru sau color, realizată mai mult sau mai puțin profesional. Reproducerile sunt poze de familie, (auto)portrete, naturi statice, imagini din orașele vizitate în țară ori altunde, chipuri inocente de copii, animăluțe, sculpturi, reclame, decupaje din ziare, instantanee stradale etc., fiecare dintre ele, ambiguă, aluzivă, insinuantă, provocatoare. Puse în paralel cu textele propriu zise, acestea le luminează parțial conținutul și sensul ori, dimpotrivă, îl obturează definitiv, invitându-l pe cititor să caute el însuși conexiuni și semnificații. Întreagă această strategie nu e numai o manieră de luare în captivitate a lecturii, ci, în primul rând, o modalitate de a transcrie viața interioară a autoarei, emoțiile ei tulburi: un fel de a ”citi” realitatea altfel decât ceilalți, de a își asuma, într-o manieră sui generis, impactul asupra sensibilității și percepției.

   SMS din sertare ascunse se prezintă astfel ca un veritabil jurnal de stare, în care sunt codificate oscilațiile și schimbările permanente de temperatură sentimentală, continua modificare a modului de a simți, trecerile imprevizibile de la un fel de a interpreta realitatea la altul. ”Cum e viața” – se întreabă Doina Magheți în deschiderea primului poem și tot ea răspunde, prin șirul de ”consemnări” din acest (pseudo) jurnal: ”tristețea/ nu e decât drumul scurt/ dintre inocență și marile bătălii! (Thomas Mann și baby blues); ”Setea era peste tot/…/ în singurătatea mea absurdă” (Două afișe); ”Creierul meu explodează/ ca o manta înghețată pe câmpul de luptă” (Fata din Argentina); ”Penitența mea locuiește la ultimul etaj” (Peisaj claustrofob); ”imaginile continau să curgă/ Imaginile se/ întretăiau cu cruzimea unui cuțit” (Oasele din lighean); ”vreau să stau ca o statuie suprarealistă cu mască și motanul cu ochi albaștri să/ mă fixeze ca pe o arătare suprarealistă” (Revoltă). Recuzita acestei călătorii interioare e alcătuită din amintiri prăfuite, dreptunghiuri din trecut, din marile întâmplări din copilărie, din portretele mamei, al tatălui, al bunicii, din tot ceea ce neinspirata priveliște citadină a lăsat urme în biografia scriitoarei. După cum e și traversată de opțiuni culturale eclectice, dar ferme, care îi incud pe Thomas Mann, Maria Callas, Turgheniev, Stevie Wonder, Bob Dylan etc. Din toate, nu lipsește (auto)ironia, perspectiva chinuitor de lucidă a propriei poziționări realitatea imediată: ”mă căutau pentru un interviu/ la un post tv/ trebuia să vorbesc despre/ tragediile de pe graniță/ despre revoluție/ despre corupții de după/ revoluție/ despre traficul de organe din/ țară/ despre satele depopulate/ și copiii rămași fără părinți/ despre pandemie/ și morții infectați/ garați în sicrie de plumb/ la marginea orașului /…/ când am ajuns/ mi-au găsit operucă/ nu puteam să apar în fața/ camerelor/ ca o pisică plouată// așa că/ mi-au aruncat pe cap/ o perucă/ peruca era unu câine trist/ adormit pe mormântul stăpânului” (Peruca). Venind dintr-o experiență de jurnalist asumată cu o teribilă intensitate, trei constante revin obsesiv în tot acest amalgam textual și imagistic: anii petrecuți în uniforma kaki prin cazărmile comuniste, sacrificiul eroilor din Grupul lui Spiru Blănaru și sacrificiul frontieriștilor. Momente despre care Doina Magheți a scris intens și care, fără îndoială, i-au marcat definitiv destinul.    La fel ca în Condamnat la moarte. Trenul care mă duce taie istoria în două, un asemenea caleidscop îi oferă Doinei Magheți posibilitatea retrospectivei (auto)biografice cu valențe catharctice. Dicteul suprarealist pare a gira această întreprindere ce aparține unui fel de a fi în literatură cât se poate de personal.

Doina Magheți, SMS din sertare ascunse, Cuvânt înainte de Cornel Ungureanu, Editura Eikon, 2023