Firesc, dincolo de măruntele noastre drame, încheiate adeseori cu tragedii, de care nu știu decât o mână de oameni care ne sunt neamuri, prieteni, cunoștințe, care se termină prin miraculoase supraviețuiri, ”uitarea” – această mare doamnă a trecerii oamenilor prin existență – a intrat, poate și datorită succesiunii ultrarapide a informațiilor în cunoștința generală, a masei tot mai mari, poate într-o progresie care o întrece pe cea cunoscută nouă din școli a fi ”geometrică”, a numelor care desemnează, pentru o scurtă, tot mai scurtă perioadă, importante personalități ale culturii, științei, și care devin litere scrijelite pe o piatră ca oricare alta dintr-un imens cimitir, căruia i se mai spune muzeu, arhivă, bibliotecă, fie ea universitară, academică sau de uz urban, regional ori local.

E atinsă de acest destin până și celebra Bibliotecă a Congresului SUA, care aglomerează cu egală și democratică celeritate titluri, autori, nume fără renume de la o vreme, până când vreun doctorand de la Standford sau Princeton decide să se aplece asupra cuiva neștiut azi, să-i studieze atent biografia, să urmăreacă presa vremii, apoi pe cea de după moartea lui, până când din tot rămân doar citate, dacă sunt în adevăr memorabile, devenite poate, datorită frumuseții, concentrării și simplității lor valabile oricând, cultură orală, folclor.

Asta pentru cei norocoși. Dacă întrebi azi un absolvent de franceză cine a fost Balzac, îți va spune câte ceva, poate chiar amănunte din viața lui, pentru că un alt necunoscut – Leon Feuchtwanger – va fi scris o carte despre el. Dar dacă-l întrebi de, să zicem, Benjamin Fondane, l-ai vârât în ceață, acolo unde își află locul lor de veci și sumedenie de premianți Nobel în literatură. Și n-a trecut decât un veac și ceva. Ce va fi peste două, trei e ușor de intuit.

Reeditările își au rolul lor, mai mult comercial și de răspândire a unei culturi în cât mai multe limbi, acolo unde există încă acea credință că, fără acest pilon, întreaga structură a unei nații se clatină. Dar poate numai eu și încă câțiva naivi cred asta, într-o lume deja globalizată, unde dispar și celebrități ale cinematografiei, fotbalului, tenisului, cu viteza cu care au loc accidente rutiere grave, dar cu anonimi. Cine mai știe azi de autoarea, premiantă Nobel, a cărții ”Iedera”? sau chiar de Claudio Jose Cela sau de Hemingway… Ei, că s-a sinucis?… Au făcut-o atâția, când au ajuns la sentimentul vidului din viitor: Virginia Woolf, chiar și Freud, poate și pentru că împotriva inevitabilei îmbrătrâniri nu găsise un panaceu, Passolini ș.a.

Un test de cultură generală cu premii modeste, ca pentru așa ceva, pus unor concurenți școliți despre autorul ”Donei Alba”, ”Rusoaicei”… va scoate urgent din joc majoritatea participanților, pentru simplul motiv că nu-i mai știu autorul, și el un sinucigaș, dar de-al nostru… Evident, nu singurul, și n-au trecut de atunci decât vreo optzeci și ceva de ani. Adică tot atât cât și-ar dori să trăiască, pe puțin, fiecare. Dicționarele îi inserează pe scurt viața și opera, dar de alea nu se apropie nimeni, nici măcar din curiozitate, chiar dacă sunt scrise de mari foiletoniști, deveniți în timp mari critici și apoi istorici literari, cu obligația de a pune fundament acelui pilon amintit al unei nații. Va fi aglomerând globalizarea, în democrația ei, milioane de nume pe care abia de le mai pot ține în hardurile lor calculatoarele, dar de aici până la a-ți uita dramul de spiritualitate dat de un scriitor e pasul hotărâtor spre neantizare, pentru simplul și meschinul fapt că interesul de moment al politicului, îmbrățișat seducător cu economicul, nu mai e decât interesul de moment, prins din zbor de câteva figuri, deloc mai supraviețuitoare decât alții de dinaintea lor, care, pe moment, vor impune nume noi, în totală negare a ceea ce a fost.

”Satul global” al lui Toffler, nu de mult dispărut și el, are deja prea mulți primari, prea mulți șamani, prea multe ghicitoare în ghiocuri, altădată respectați ca jurnaliști cu opinii de care puteau ține cont și șefii de state… or, în clipa de față, sunt mai auzite în tot vacarmul doar sirenele salvărilor, poliției și pompierilor. Blogul devine articol de fond sau editorial pentru cine-l accesează ori îl preia în presa tipărită, cu toate comentariile permise sau nu de cei care le citesc, dar nu se sfiesc să-și spună părerea. Până și personalități politice de prim rang s-au deprins să comunice cu poporul prin internet, fără să-i pese că la capătul de sus al risipitelor sate din țară poate nu au nici măcar curent electric, deși votul lor contează la fel de mult ca și cel al blogerului născut să trăiască în mijlocul injuriilor și manipulării din centrul capitalei.

Acela, la fel de ignorant în ceea ce privește literatura în general și cea română în special, deși a mai auzit de unul, altul, dar pentru că n-au dat o spargere la o bancă, n-au călcat cu mașina pe cineva, nu-i ia în seamă, crează în spatele lui o lume a infernului uman, înăuntrul căreia omul de la țară, orășeanul citit, pe care nu-l lasă inima să-și ducă biblioteca la DCA (sau cum s-o fi numind acum locul în care se depozitează spre reciclare hârtiile), omul sacoșei, a tramvaiului, troleibuzului, nu-și poate găsi locul, devine tensionat, sub o permanentă stare de veghe, ca psihopații (poate cei mai feriți de nebunia de afară), gata să se apere de orice, de oricine, tot mai sterp în sentimentele sale, cu ani în urmă, încă umane.

Așa se ajunge la sentimentul încercat, trăit de cei mai mulți ca însăși existența de fiecare zi nu e altceva decât supraviețuire continuă, încât diferențele între ceea ce trăiește el și ceea ce vede în filmele de la televizor nu sunt decât la nivelul celebrității trecătoare a actorilor, a interpretării, pentru că replicile îi vin privitorului înainte de a fi spuse… Totul pare tras la xerox.Mai puțin scenele cu prea mulți morți, și nu pentru că privitorul n-ar dori asta, ci pur și simplu pentru ca animalul din el nu are permis de port de armă, altfel…

Și-atunci de unde să mai știe el, privitorul, cititorul de ziare, blogerul, că în mult mai calma lume dintre cele două războaie mondiale au mai trăit și niște spirite sensibile încă la ceea ce era cândva uman? Pentru el, singurul lucru sigur e clipa… Carpediem… Pentru ce, nu se știe, căci totul devine banal, la îndemâna oricui pune mâna pe un microfon în fața unei camere și apare la televizor să-și spună ura… De bine doar în ceruri, și ele tot mai hulite, puse la îndoială de cei chemați s-o slujească în numele măcar a unei etici a conviețuirii urbane…

Dacă n-ați auzit de Fondane, de Pasollini, de Gib Mihăiescu, de Virginia Woolf nu e nici o problemă decât în fața unui juriu, la televizor, a unui examen, și veți rămâne uimiți să aflați că cei trei sute de ani a Ludovicilor, opt la număr, din fruntea Franței au pornit cu numele de la germanicul Chlowdig devenit ulterior, Clovis, retransformat în Ludovic. O chichiță istorică ce nu mai spune nimic, nimănui. Ce are plebeul de făcut, face de teama seniorului sau poate din respect față de el, dacă merită așa ceva. Sclavul avea alt statut social, care nu includea ideea de supraviețuire. Între sunt și nu sunt nu există vreo demarcație – prima incluzând-o pe a doua, precum umbra, lumina. De ce-i cităm azi pe înțelepții antici? Pentru că au fost puțini, cum lumea era fracționată în parcele mici. Că au avut geniu? Normal… N-au trecut de atunci decât vreo două mii și câteva sute de ani. S-a scris și atunci, iar unele texte au rămas, fragmentar, până azi, iar altele au schimbat mersul religios al Evului Mediu, în Quatrocento… Cu efectele pe care le vedem cu toții azi. Și bune, și rele… Hypocrat, al cărui jurământ trebuie să-l depună toți urmașii lui de azi a lăsat posterității nu doar un nume, ci și niște semne de boli, detectabile prin simpla lor descoperire pe trupul firav uman, de care superspecializații noștri medici nu țin cont, dacă chiar au habar de ele, cât să mai dea speranță beteagului că va mai supraviețui câtva. Acum însă, ignorând complet ceea ce se știa de atunci, indstria farmaceutică, în conclavuri bine plătite, adună medici să propună alte și alte chimicale întru supraviețuirea speciei sau a individului…