Opera lui Valeriu Matei traversează, în sensul intim şi profund al cuvântului, o lume reală aflată, totuși, într-o dimensiune crepusculară, apropiată de ficțiune, pe care nu am greși dacă am numi-o, în sensul aristoteic – spaţiu egocentric nesfârşit al imaginarului. Cât ar părea de carehariate reflecţiile poetului, mereu ambiţionat să-şi proiecteze existenţa în cele mai variate ipostaze într-un bogat „inventar” evolutiv de experienţe poetice sincretice.

La Valeriu Matei mecanismul poeziei este identic cu cel al lui Nichita Stănescu, el având nevoie, la fel ca şi acesta din urmă, de demitizarea misterului ascuns, cum ar spune Eugen Simion – „în detritu – surile materiei”. Nimic nu este mai revelator la Valeriu Matei decât, cu osârdie shakesperiană, să stratifice abstracţiuni prolixe şi să dezemetizeze ludicul, fără de care viaţa ar deveni un abis. Într-un astfel de context, masivul volum de poezie – Elegiile fiului risipitor (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2012) devine o provocare, în care se valorifică „fragilitatea creatorului în raportul cu universul din afară” (E. Simion). Eruditul critic Mihai Cimpoi este de părere că „poetul recurge mai degrabă la sugestia metaforică şi muzicală specifică simbolismului, preferând misterul, vagul, disparentul, însemnul tainei de-nceput”.

Punctul cognitiv al poetului, aflat într-un permanent extaz expresionist, se situează pe o realitate inevitabilă cine-verite: ,,de parcă-s exilat în propria mea umbră/ să-nvăţ căderea şi s-alunec blând/  pe faţa pietrelor, pe glia aburindă/ mereu în urmă şi mereu pierzând/ contur şi formă, nuanţă şi culoare,/ să n-am odihnă şi să n-am crezare” (Fiul risipitor).

Posesor al unor disponibilităţi poetice inepuizabile/nelimitate, Valeriu Matei, păstrându-se o vreme sub influenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Barbu meditând asupra condiţiei umane: ,noi, cei veşnic concentraţi în afară,/ în vâltoarea sensurilor pierdute/ purtăm lumini necunoscute în priviri/ precum floarea poartă în miezu-i fructul/ şi geamul vechi amprentele noastre de copil,/ cioburile solemnităţii şi încrederii de odinioară/ că suntem în stare să destrămăm/ întunericul nopţii, bezna vâscoasă a minciunii…// acum, în dimineaţa cu file rupte/ în văzul nostru înfloresc trandafirii neliniştii –/ lumina lor ne învinge precum îngerii/ înving clipa disperării; renaştem prin vise/ şi în lumina dureroasă a regăsirii/ clipa ce vine-şi arată rodul…/ […] /cugetul e o cumpănă în trecerea spre/ amintiri…(Elegia a șasea).

Mitopo(i)etica „sfincşilor” veniţi din „nesfârşire” îţi crează senzaţia că acest „poet cultivat şi modern” (Alex Stefănescu) „contemplă nemarginea din afara nemarginii” pentru singurul motiv că „Dumnezeu a murit”, din această cauză ars poetica sa se bazează pe mirajul vizionar cu un vag suflu expresionist. Poetul utilizează o manieră explozitivă în a (re)vitaliza intertextul, despre această formulă Mihai Cimpoi sugerând că îi subsumează programul estetic.

La nici un alt poet basarabean nu descoperim o atât de unitară viziune asupra existenţei şi o mai inspirată metodă de a desface „nodul poeziei” pentru a recreea, într-o ondulare eminesciană, „nimicul din ceruri fără margini”, spre a decripta „semnele ascunse” ale Logosului: ,,Scoateţi strigătul vostru la drumuri/ să lăcrimeze,/ să tune,/ să mă simt despicat de răbdarea/ şi-n cadenţa lui verde să mă-năbuş.// Nu vă fie teamă! Nu vă fie teamă!/ Cel care strigă nu simte/ ştreangul vorbei lui pipăindu-l,/ doar el se supra- propune ecoului,/ da, ecoului –/ singura muzică ce ne lumină” (Neliniștitul).

Evident, la Valeriu Matei, dat fiind cu o sensibilitate eseniană, ficţiunea postmodernă se transformă într-un incitant, seducător discurs poetic, metaforizat, existenţial şi ezoteric: ,…zac în lucruri cuvintele/ precum magma în miezul pământului,/ şi în orbitoarea explozie a luminii/ întunericul germinează/ ca o sămânţă sub crusta îngheţului,/ neantul negru din capul meu/ se scaldă în apele mărilor/ ca un animal preistoric/ necunoscut,/ ne despărţim de noi înşine/ definindu-se starea,/ facem să crească vidul de idei/ expulzându-le în vorbe răstălmăcite,/ întemniţându-le/ în pustiul fără margini…(Tristul cântec al formelor).

Nu rareori poemele sunt concepute pe linia marilor filozofi cu al căror „limbaje” şi-a reevaluat şi diversificat obiectul poetic: ,,…mă întâlnesc cu viaţa/ ca nou – născutul ce se loveşte de aer/ descătuşând primul strigăt// o accept cu  nesat –/ imensă şi nepăsătoare,/ îmi aduce deznădejdea/ învăţ astfel singurătatea tumultului/ şi iubirea pentru formele ei/ ce mă împrejmuie// dezarmant sunt în faţa ta, viaţă,/ ca o lacrimă a tăcerii/ şi, în  miezul tău abrupt –/  iluminat de armonie,/ îmi murmur iubind disperarea/ ca pe o rugă veche/ a unui clavir dezacordat” (Impact).

Elegiile fiului risipitor reunesc la un loc elementele poetice şi nepoetice ale unui poet obsedat de ideea existenţionalismului şi de simbolurile poeziei universale: umbra, pasărea, focul, spaţiul, patria, mama, fiinţa şi moartea. Din această cauză retorica lui Valeriu Matei este supusă iniţierii într-un verism cu efecte eclatante, în care starea lirică se consumă cosmic: ,,timpul e sec şi coleric, şi, tot mai mult,/ rupt de viaţă; ne pierdem zi de zi/ surâsul şi tandreţea, bucuria de-a fi/ şi farmecul lucrurilor neînţelese/ […]/ timpul e aliniat la tureatca coloneilor/ colerici şi – uneori -,/ plin de viaţa morţii” (Zi de zi)

Criticul Theodor Codreanu este de părere că Valeriu Matei se află ancorat „cu un picior în postmodernism, iar cu altul în modernism”. Nu încercăm să demonstrăm că în timp ce postmodernismul explică (vezi Eugen Simion – Fragmente critice II, Editura Fundaţiei Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 227) „o lume în rapidă evoluţie, […] împiedicată să rămână în ritmurile ei tradiţionaliste”, modernismul solicită o întoarcere la valorile consacrate care „au fost puse în paranteză” (Marin Sorescu – Bibliotecă de poezie românească, Ed. Creuzet, Bucureşti, 1997) şi l-a orientat către „o paradigmă poetică” (Th. Codreanu) pe care o putem numi, fără ezitare – ,,poetica rupturii”, a cărei paternitate aparţine, de jure lui Nichita Stănescu: ,,îmi amintesc ceea ce n-ar trebui să ştiu:/ cuvântul fără de aripi ca un zeu al pământului,/ iureşul ce naşte forma pură a lucrurilor,/ verbul asumat şi preschimbat în nume,/ tăcerea încărunţită a vinderii mele/ pentru treizeci de-arginţi,/ sărutul laş şi vântul ce va bate peste/ ani în pustiul viselor risipite,/ lupta de aici şi cea de dincolo/ unde tristeţea privirii nu e zadarnică…/ unde umbrele sfârşierii/ se zbat la răscruci/ ca un clopot fără limbă” (A doua elegie).

Revin la motivul  iniţierii: Valeriu Matei şi-a asumat misiunea „de a străpunge haosul”, cum altcumva decât construindu-şi  un univers paralel, altul decât cel văzut, palpabil, care balansează, plăsmuind fiind, „între abstract în plan poematic şi real”, în scopul „distrugerii iluziei poetice” (Eugen Simion).

Poezia este, în cazul lui Valeriu Matei, de ce să nu-i dăm dreptate lui Miron Radu Paraschivescu?, o instigare la uman: ,,În timpul poeziei e frig. Pe vechi tipsii/ ard tomuri răvăşite de mâinile indiferenţei.// Singurătatea mă muşcă de inimă, mă aruncă/ în cuşca de fier a disperării. Cuvintele/ atârnă de-nţelesuri ca stalactitele de gheaţă/ de marginea unui cer polar.// […]/ E frig în templul poeziei. Tânărul Eminescu/ a fost nevoit să înveţe-a muri.// Preşedintele Baudelaire a fost asasinat/ de noii sacerdaţi ai urâtului…” (În templul poeziei).

Nu aş vrea să închei această cronică fără să adaug că Valeriu Matei rămâne un adept convins al poetizării, fapt care îl detaşează net de o generaţie de truditori întru cuvânt care cultivă deliberat convenţionalismul în speranţa experimentării unei intertextuale modernități.