De când omenirea ţine evidenţa evenimentelor ce se petrec în lumea sa, de când această evidență a devenit foarte uşor de notat şi mai ales de accesat, fiecare dintre noi poate fi mândru. Asta pentru că din câteva click-uri poate vedea de ce este deosebit anul naşterii sale.

Chiar dacă niciunul dinte evenimentele mondiale, suficient de importante sau de răsunătoare pentru a intra în vreo statistică, nu mi se datorează şi, evident, nu am avut nicio contribuţie la producerea lor, am fost curios să văd ce reţine omenirea că s-ar fi întâmplat în anul 1969.

Şi înaintea datei mele de naştere şi după, s-au petrecut o seamă de evenimente culturale, politice sau sportive, cuceriri ale ştiinţei sau realizări artistice. Pentru mine cea mai de seamă dintre ele este cel petrecut la data de 20 iulie 1969, când Neil Armstrong a păşit pe Lună. Fără a fi un motiv de mândrie personală şi fără ca asta să-mi influenţeze în vreun fel viaţa şi viitorul, cred totuşi că este o uriaşă realizare a omenirii.

Dincolo de toate acestea, m-am întrebat mereu cum a fost lumea în anul în care m-am născut eu. Ce se întâmplat în ziua naşterii mele în oraşul sau pe strada unde, într-o încăpere a maternităţii, mi-am umplut plămânii pentru prima dată cu aer şi am plâns?

Cum gândea omenirea în acele vremuri? În ce culori erau vopsite clădirile din jur şi cum era pavajul străzii? Ce arbori străjuiau aleile şi ce fel oameni treceau pe acolo? Unde sunt ei acum, cu toate bucuriile şi tristeţile lor? Ploua oare sau era o căldură dogoritoare, aşa cum stă bine unei zile de la sfârşitul lui august, din centrul podişului transilvan, unde vara rămâne agăţată mai mult decât prin alte părţi.

În afară de părinţii şi bunicii mei, s-a bucurat oare cineva de venirea pe lume a unui om? Ori poate cineva s-a întristat, realizând destinul, mai mult potrivnic, ce avea să mă călăuzească, asemeni majorităţii oamenilor? Pentru că majoritatea lor porneşte la drum având un handicap. Unii au probleme de sănătate, alţii se nasc în medii lipsite de orice şansă şi posibilitate. Unii se complac în mocirlele mai mici sau mai adânci ale societăţii din jurul lor și nu găsesc puterea de a ajunge la vreun liman. Chiar şi cei care izbândesc în cele din urmă, nu o fac înainte să cunoască lupta împotriva curentului ce poartă fiecare vietate de pe acest pământ. Oare faptul că primul nostru sunet este versul unui plâns, sincer şi din toţi rărunchii, indică o predestinare a fiinţei umane? Fiinţă ce este dată suferinţei prin însăşi actul naşterii sale primordiale în forma sa de om – fie că a primit conştiinţa de sine ca pedeapsă pentru cele ce s-au întâmplat în perioada inocentei dintre Tigru şi Eufrat, fie că aceasta s-a întâmplat pur şi simplu în decursul unei evoluţii eonice.

 Mă încearcă o nostalgie pentru că nu pot conştientiza acea zi. Peste vreo trei, patru ani, am început să pricep ce este în jurul meu şi chiar am câteva amintiri din acea perioadă, însă sufletul meu tânjeşte după ziua în care m-am născut. Pe aceea aş vrea să o retrăiesc conștient, să o văd din exterior, să asist la ea ca la o piesă de teatru, ca la un film. Am impresia că eu, cel de acum, l-aş putea cunoaşte pe eu, cel de atunci, într-o altfel de intimitate. Că văzându-mi prima inspiraţie aş pricepe rostul existenţei mele mai mult decât am înţeles-o în jumătatea de secol în care am trăit-o efectiv. Ca şi cum doi oameni – şi nu unul şi acelaşi – ar sta să priceapă menirea şi destinul meu. Unul cu instinctele sale proaspete, neprihănit de judecată şi nealterat de lume, ar simţi dinlăuntrul său ce este Viaţa. Celălalt, spectator extern, colecţionar de experienţe şi înzestrat cu raţiune, dar în acelaşi timp fără a fi străin de fiinţa mea, ar putea să o şi explice. Ar putea nu doar înțelege ce este Viaţa, ci şi ce este viaţa mea. De unde vine şi încotro se îndreaptă, dincolo de toate procesele chimice şi transformările biologice pe care ştiinţa le ştie deja.Eu, cel matur, cu mintea de acum, vreau să înţeleg ce am simţit în clipa în care mi-am urlat lumii prezența.

Dar realizez că nici chiar în aceste condiții, cunoașterea după care tânjesc nu ar fi completă, căci lipsește un ingredient fără de care înțelegerea ar fi încă departe. Este ca atunci când folosim un laptop. Știm să facem atât de multe cu el, însă nu ne putem explica de ce și cum se formează imaginile pe ecranul său. La fel de mult cum îmi doresc să văd începutul, doresc să văd și sfârșitul. Cred că doar trăind și în aceleși timp asistând din exterior la propria mea moarte, aș putea conștientiza acel moment. Doar așa aș putea înțelege ce și de ce se întâmplă. Să fiu prezent în lumea aceasta cu câteva secunde înainte de nașterea mea și să plec cu câteva ore după moartea mea. Iar această ultima dorință, poate vinovată în ochii unora, nu ar viza nemurirea. Nu, nicidecum! Aș vrea doar să asist la propria mea înhumare, ca să înțeleg inclusiv actul final al vieții mele. Cu chip necunoscut, să schimb două vorbe cu oamenii prezenți și să-i mai îmbrățișez odată pe cei dragi. Iar dacă asta ar fi posibil să se întâmple, mi-aș dori un alt suflet în piept, cu care să pot ignora durerea despărțirii. Pentru că această despărțire o port în mine de când mă ştiu. De când mă ştiu, chingi nevăzute mă strâng peste piept, încât nu pot respira. O tristeţe fără nume, o teamă fără rost scurmă în adâncul meu. Parcă de când lumea, aripa unei umbre pluteşte peste ochii mei, iar în suflet îmi atârnă o piatră necunoscută. Mi-a spus cineva că piatra o pot scoate şi o pot arunca împreună cu sufletul. Dar decât să mă transform într-un om fără suflet, prefer să port în mine dureri, tristeţi şi lacrimi, până ce va veni despărțirea pe care nu o înțeleg, la fel cum nici venirea mea nu am priceput-o.