Când ai în mână o carte cu titlul Jurnal din Primul Război Mondial, parcă auzi cum umblă, tropăind, prin văzduh, timpul. Iată cum, la cel mai firesc mod, doi bărbați   cu același nume, Nicolae Opriș – bunic și nepot – întorc din drum și îi fac părtași la un eveniment rar  pe cititorii jurnalului. Scris acum un veac și mai bine. Născut în 1884 la Voila, în Țara Făgărașului, învățătorul Nicolae Opriș – devine preot, din iunie 1924 – ajuns pe front notează adevărul, dar și povestea fiecărei zile. Nimic nu-i ostentativ. Sigur are conștiința că lasă o mărturie. Măcar pentru cine s-o dovedi, cândva, interesat. Despre fapte, întâmplări, amănunte ce țin de descrierea unor deplasări, după cum dictează războiul, a unor locuri, despre legături între camarazi, cu propria familie ori o corespondență cu apropiați.  Și, cu aceeași minuție,  în tot ce face culege rodul plăcerii de a povesti. Asta se explică prin două trăsături ce-l definesc pe combatant, într-o situație limită, războiul: e un generos și un  observator lucid. Iată cum descrie un moment: ”În drumul acesta am văzut lângă o pădure grozav de multe morminte de oameni prăpădiți (n.n-uciși) de coleră (n.n- holeră); chiar când am trecut pe acolo am văzut saniteți ( n.n-sanitari) cum duceau pe cei morți și’i arunca în groapă unul peste altul ”. Sau: ”În multe locuri cel lovit de glonț a fost acoperit cu pământ  acolo în acoperitură ( n.n locaș) care ia servit de mormânt ” Și din fraza asta  lingvistul constată, încă o dată, cum s-a împlinit, în ultimul veac, limba noastră. Spațiul cu o anume pondere în jurnal, unde fascinația, îndoiala, aceleași dintotdeauna, trăirea sub semnul incertitudinii, dictată de distanță, este visul. Visul, în contextul dat, războiul, la care contribuie distanța, suspiciunea, oboseala,  dorința, așteptarea, tot ceea ce ține de nesiguranța propriei trăiri, altfel greau de explicat, devine  chinuitor.

Nicolae Opriș, combatantul, este așezat, ca mărturisitor, în cuvânt. S-a stins de timpuriu, avea numai 55 de ani.

Autorul numea demersul său notițe. Dar, după cum spune nepotul Nicolae Opriș, se prea poate să mai fi fost un carnet. Urmărind firul relatării, așa se deduce. Însă, cere situația, trebuie invocat, iarăși, elementul care definește jurnalul: Nicolae Opriș, combatantul-cronicar, da, într-un fel se poate spune și așa,  avea un acut spirit de observație, era definitiv stăpânit de  plăcerea amănuntului.  Nu se vedea doar pe el, nu a sacrificat nimic de dragul relatării. A înțeles, din inima adevărului că, război- mondial fiind, el îl numea lumesc –  rămâne singurul loc de pe pământ, acum și întotdeauna, unde nimeni nu știe  unde  începe și sfârșește un drum. De unde izvorăsc îndoiala și deruta, cine stăpânește  spaima, groaza și, peste toate, schilodeala. Un mutilat, sufletește ori fizic, în urma unei conflagrații, dintr-o zi rămâne definitiv singur. Până și istoria, cu martorii ei cu tot, îl părăsește.

Domnul colonel ec. în rezervă Nicolae Opriș, care a îngrijit volumul, nepotul combatantului fiind, purtând același nume, a adus, în anul Centenarului, o partea din trainica zidire de neam.

Jurnalul are, ceea ce îl întregește, o postfață semnată de domnul  Prof. univ. dr. Alexandru Ruja.