În literatura dialectală de astăzi, fenomen specific Banatului, apărut în urmă cu aproape 150 de ani, Petru Chira este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi, autor ajuns acum la un semnificativ număr de volume publicate de poezie şi la o venerabilă vârstă. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere, că har are cu carul!…

Talent autentic (născut, nu făcut!), prin creaţia sa poetică diversă (poezie în grai bănăţean; poezie în limbă literară: elegii, romanţe, cronici rimate, epigrame, parodii, dar şi poezie cultă cu formă fixă: rondelul şi sonetul etc.), se impune cu puterea evocării într-un discurs liric adesea nostalgic conturat într-o oglindă retrovizoare. Dar şi pufnind în râs, printre lacrimi, cu atitudine constant ironică, de persiflare, zeflemea şi autoironie, ca un hâtru neconvenţional, cu note originale, în şirul consacraţilor fenomenului atât de specific culturii bănăţene.

Consecvent cu sine însuşi, cu viziunea sa despre lume şi viaţă, Chira „tratează” cele mai serioase probleme ale omului contemporan şi ale sale cu umor detaşat, limpede, responsabil, implicat şi sigur pe mijloacele artistice utilizate, dovedind vitalitate şi har, indiferent de specia poetică abordată. Ca autor al mai multor volume de poezie, dovedeşte o însemnată experienţă de versificator, arătându-se ca un rafinat meşter în versul clasic, iar ca spirit liber şi neconvenţional, controlând ideile, temele, motivele poetice, în discursul epico-liric dialogat pe care îl concepe, cât şi prin mijloacele artistice, indiferent de încorsetările formale ale unor specii la care recurge. Este, aproape peste tot, un satiric (umorist) atent la slăbiciunile şi defectele oamenilor şi ale societăţii, începând şi terminând cu ale sale, în nenumărate ipostaze, cum o dovedeşte chiar şi în poemele cu formă fixă, care, pe lângă rigoare în versificaţie, ar impune şi o anumită sobrietate în mesaj, pe care Petru Chira o transpune în felul său.

Pe bună dreptate, Petru Chira se mândreşte că este descendent al unei familii de ţărani din imediata vecinătate a metropolei bănăţene (adică din Chişoda), moştenind de aici şi însuşindu-şi modul de viaţă, felul de a fi, mentalitatea şi viziunea despre om şi relaţia acestuia cu lumea, cu satul, fără idealizare sau hiperbolizare, doar cu o firească nostalgie. Şi-a modelat simţirea, comportamentul şi limbajul în cheia săteanului hâtru, de fapt a categoriei sociale din care provine şi în numele căreia ia frecvent atitudine. Adesea şi la Petru Chira satul este toposul mirific al copilăriei şi adolescenţei, cu nemaipomenite întâmplări preponderent hazlii, după care poetul, ajuns senior, tânjeşte nostalgic, cum ar fi uliţa vârstei fără griji, sătenii, vecinii, jocul de fotbal, iar secvenţa cu găsirea pălăriei purtate în juneţe (prilej de reflecţii glumeţe!) reprezintă unul dintre pretextele de meditaţie poetică, adunând nostalgie, tristeţe, dar şi umor. De fapt, cum spune: „N-am părăsit, de spaimă, satul”, toposul acesta este centrul lumii (axis mundi) pentru creator, o rază a fericirii copilăreşti, iar legătura aceasta directă, nedezminţită, permanentă şi netrucată cu obârşia („la obârşie, la izvor”) îl fac să evoce lumea satului cu tot ce îi aparţine acesteia: datini, obiceiuri, întâmplări, sărbători, personaje, fapte. Satul lui Chira răsădeşte într-o „binecuvântată zonă”, adică într-o sucursală a Raiului, aureolată firesc şi natural de melancolie în imaginarul poetic. De altfel, se desprinde din poezia sa o permanentă şi bine structurată pendulare între umor şi melancolie, aşa cum rezultă în multe din întâmplările hazlii redate în graiul locului, din figura şi faptele unor personaje (unele imaginare) ale lumii satului său: Tie a lu’ Ţăpligă, Leanu, Zâna, Frujâna, Chira, Floare, Văsâle, baba Mia, Lae etc., intercalate cu momente din propria biografie. Concomitent, poetul evocă personalităţi din istoria trecută a satului său, apelând de data aceasta la un ton sobru, laudativ, impunând recunoştinţă şi respect, trăiri adevărate, care (cam) lipsesc astăzi la români.

Ca şi alţi confraţi de scris în dulcele grai al paorilor bănăţeni (Marius Muntenu, Ionel Iacob-Bencei), şi Petru Chira este un parodist remarcabil, scriind parodii după creaţii ale următorilor poeţi: George Topârceanu, Marius Munteanu, Ionel Iacob-Bencei, Ştefan Pătruţ, Vasile Barbu, Gheorghe Azap, Ion Căliman şi alţii, având mereu în conştiinţa poetică afirmaţia blagiană: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”, care devine un ideal estetic, o profesiune de credinţă, contribuind la conturarea unor teme şi modalităţi artistice fundamentale şi în creaţia sa poetică.

Privitor la poezia în grai a lui Petru Chira, una dintre cele mai relevante ale fenomenului, o calitate constantă şi particularizatoare este detaşarea de realitate, printr-un epic subiectivat, cu replici dialogate, conturate prin emfază şi aluzie. Societatea, natura umană sunt de cele mai multe ori dezgustătoare, iar starea de lehamite pe care poetul o exprimă este într-o cheie ironică şi autoironică. La Petru Chira ironia, băşcălia încep şi se termină cu el, pornind de la presupusa sa condiţie deplorabilă, autorul fiind cel mai bun obiect al hazului, care se răsfrânge critic asupra unor categorii largi de caraghioşi: impostori, ipocriţi, inculţi, proletcultişti, politruci de dinainte şi de după Revoluţie, guvernări lamentabile şi ratate, ajungând la amara generalizare că „În România non-valoarea-i temelie”.

Arătam că frecvent face haz de necaz şi atunci când obiectul zeflemisirii este chiar el, găsind cu multă iscusinţă motive cât mai întemeiate să râdă de sine, cu trimitere aluzivă şi la alţii: bătrâneţea, neputinţele fizice, poftele bahice (neascunse!), inutilitatea, nepriceperea. Astfel, trucul cu necunoaşterea sensului cuvântului clapon, din poezia Oare şe-i aia clăpon’? se lămureşte în final, prilej de autoconsolare. Într-o altă ipostază, mergând la medicul stomatolog (poezia La ghinţari), acesta constată că gura pacientului „miroasă ca alambicu” şi propune să-i extragă „măsaua a dă mince” sau să-i pună „o placă în loc dă ghinţ”. Hâtrul refuză ambele propuneri din motive întemeiate: este colaborator permanent la cunoscuta emisiune duminicală „Gura satului” de la Studioul de radio Timişoara şi ascultătorii ar putea să-i numească „gura satului a şcirbă”, sau, în varianta cu placa, s-ar găsi într-o postură penibilă faţă de soţie, când îi va spune „la a lui Mărie: / Dă-m proteza… să ce muşc!”. O altă autoironie descoperim în poezia Nasul, în care poetul este îngrijorat că atunci când va deceda, având organul mirosului proeminent, n-o să-i încapă în sicriu şi îşi deplânge autoironic starea de după exitus astfel: „Când oi treşe-n veşnicie, / Tolănit pă măsălie: / Vai ş-amar dă nasu’ meu, / N-o să-ncapă-n copârşău / Ş-o să-m facă o butoară, / Să-m sloboadă nasu-afară”…

Multe şi diverse sunt motivele ironiei şi autoironiei în poezia în grai (şi nu numai!) a hâtrului Petru Chira. Chiar şi în creaţiile poetice cu formă fixă (sonet, rondel) apar adesea judecăţi de valoare bine cumpănite, ca mesaj al omului liber, echilibrat, neancorat ideologic (politic), care îşi poate permite să privească detaşat scena lumii şi societăţii, să glumească cu umor, adesea cu sarcasm pe seama unei pleiade de indivizi anodini, incapabili să conducă, să orienteze societatea şi destinele noastre, dând dovadă de crasă indiferenţă şi zero empatie umană. Dezvăluie astfel natura omenească în ipostazele sale jalnice, jenante, prilej ca hâtrul neconvenţional să se dea de-o parte şi să-şi reverse năduful prin persiflare şi băşcălie.

Umorul, ironia şi autoironia pot porni la Petru Chira de la cele mai serioase şi dramatice (chiar tragice!) probleme şi dileme ale omului. Pe linia detaşării trucate faţă de o realitate crudă se înscriu câteva dintre cele mai reuşite şi originale (ca viziune) poezii, care ating umorul negru. Întâlnirea cu sfârşitul implacabil este văzută într-un mod cu totul inedit, mai întâi ca o prevestire ori premoniţie, care pregătesc capătul de drum, în poezii precum: Bătrâneaţa, Mă ceamă pământu’, Sămne rele, ori Şiomvica – pasăre dă moarce (poşmândră după Ştefan Pătruţ), sau chiar în Sonet negru, din care cităm finalul: „Îmi bate moartea-n geamul termopan / Şi-mi face semn că încă nu-s în plan, / Dar s-o aştept c-o să-mi aducă veşti. // Atunci i-am zis cu voce tremurată: / C-afară-i frig şi poţi chiar să răceşti”.

Spre edificare şi împlinire a acestor sumare rânduri, redăm în continuare cele trei poezii care se pot constitui într-o originală trilogie ironică a morţii:

Poşmândra Morţi

Bace Moarcea la fereastă

Măi să-m spargă şolocatu

Ş-o întrabă pă ńevastă

– Unge ţî s-o dus bărbatu?

Că-l tăt caut d-o lună-ntragă

În zădari, nu-i dă găsât;

L-o ascuns în pod vo babă,

Ori pământu l-o-nghiţât?!?

– L-ai căutat şî la căfană?

Poace doarme-n şanţ la „Gropi”,

Ori s-o dus prî la vro nană

Să-i dăscânce dă giochi.

Ş-o porńit Moarcea urită

Să mă cauce măi dăparce

Cu spinarea gârbovită

Şî c-o coasă lungă-n space.

M-o găsât săpând grinţaiu

Morśelit şî plin dă prau.

M-o pricit: – Gata cu traiu,

Spală-ce, c-am să ce iau!

– Stăi un pic să-m găt răchia

Care m-o ugit în vas,

Că mi-i greu, bat-o pustâia,

Altora cumva s-o las!…

– Ia s-o gust, îm dzîsă Moarcea.

Şî i-am dat o dămiźeană

Ca să-i fac şî Morţî parcea

Şî să-m fie dă pomană.

– Gust, să-nśeapă vesălia

Baş aşa cum scrie Carcea!…

Când gătat-am cu răchia

Mă-mbătai io… dar şî Moarcea!…

*

*         *

Adz, dă ploaie, ori că ńinźe,

Cântă dzâlili dân lăută,

Iară Moarcea be dă stânźe

Şî d-atunśi nu mă măi caută.

Dar Moarcea s-o prăntors

Mă ’tâńii cu Moarcea iară

Baş în câmp – la iarbă verge.

Dară ea-ntorcându-ş capu

Să făcu ńiśi că mă vege.

O salut – cear ca la carce –

Ca pră hăl măi fain dân goşci:

– Sărbus, prefrumoasă Moarce,

O’ nu vrei să mă cunoşci?!…

Io mi-s ăl cu vesălia

Dân grăgina cu poveşci

Cărui i-ai băut răchia

Ş-ai zuitat să i-o plăceşci…

Moarcea-atunśi ş-o pus ocheţî

Şî-n bucfariu ei ăl gros

M-o căutat printră tăţ clenţî

Însă fără dă folos.

– Dzău că nu ce văd pră listă,

Dară asta n-ar fi bai…

Da’ ce-ntrăb, că mi-s cam tristă,

Cu răchia cum măi stai?…

– Pântru cińe-ntădăuna

Am o dămiźeană-n pod

Până iar s-o coaśe pruna –

Dă or pringe pruńii rod;

Ş-am şî-n taşcă o uiagă

Śe ţ-o dau iar – ca să scap –

Că io într-o noapce-ntragă

Bag câtă doauă-tri-n cap!…

– Uiuuiu! Moarcea ureadză,

Dau s-o ţuc, dar ea – sfioasă,

Ori dă frică, ori dă groază

S-o pitulat după coasă…

S-o zmâcńit ş-o dat să fugă;

– Sărbus, Moarce, śe să-ţ fac?!…

Ce pofcesc să-m vińi la rugă

Dă Sampetru… prăst-un veac!

Ultima-ntâńire

S-or dus ańi – páric-or fost dzâle,

Veacu s-o topit ca fumu,

Io, în scamnu cu rocile,

Îm căutam prân stăle drumu…

Nu vegeam; n-aud o vorbă,

Trăbuia să mă căzńesc

Dân avlie până-n sobă

Patru śeasuri să răzbesc.

Mă pripeam leńios la soare

Trâmurând lovit dă vreme,

Dam dân mâńi şî dân piśioare

Ca şî sâta care śerńe.

Păru îm era ca varu

’Iśi şî coló cât-un fir

Mălăxât, bată-l amaru,

Ca śioclodu la pobir…

M-o zuitat oricare boală,

Moarcea nu m-o dat un sămn

Şî cu ańii strânş în poală

Mă cregeam Matusalem.

Ca pră tronu unui rege

Scamnu meu cu doauă roţ

Fu împins ca la comege

Dă ńepoţî lu ńepoţ.

Baş în dzâua a dă rugă

Dup-un veac, cum i-am pricit,

Iacă Moarcea vińe-n fugă

Pră gostie-n asfinţât…

– Gata eşci dă drum, bătrâńe?

– Gata mi-s; poţ să mă iei…

Ba, măi bińe-am pleca mâńe

Ca să poţ şî tu să bei!…

– Hai, gata cu păcăleala,

Nu mă poţ prosti ş-acum,

Ie-ţ cu cińe-afurisala

Şî să ńe vegem dă drum.

La vegerea hâd-a Morţî,

Mult mâi iuţ cum suflă vântu,

Spăimântaţ, tăţ străńepoţî

Or fuźit mâncând pământu!…

– Staţ pră loc, di śe vi-i frică?…

N-are treabă ea cu voi.

Ea pră mińe mă răgică

Pântru viaţa dă apoi.

În pustâu’ trist a’ vieţî

O ’tâńii dă mulce ori –

Dă prân anii cińereţî –

Şî pră ploaie, şî pră nori…

Cum pră tri călări o viaţă

Tădăuna am îmblat,

Fie sară ori gimńeaţă

Niśiodată nu m-o-aflat…

…Ş-am plecat prân lunźi tuńele

Amândoi – dă supsuóri –

Ca doi precińi, cătră stăle,

Cu răchia după noi.

Până „moş Cumince” (din poezia cu acelaşi titlu) va porni „cătră stele” şi va ajunge să fie, cum zice: „Măi cumince ca oricând!”, îi dorim, de-aici, pe viu, sănătate, ani mulţi şi buni, slovă frumoasă!