Gheorghe Florescu, poet și filosof, relativ cunoscut, dar fără să epateze, autor a, totuși, zece cărți, prin recentul său volum de poezii (Pasăre cu gușa de aur, Editura Eubeea, Timișoara, 2023) ne surprinde din mai multe motive:
Mai întâi concizia și focusarea pe un domeniu novator, în care originalitatea se conturează nestingherită de conformism, totodată ”pigmentată” de erudiție de foarte bună factură, în care domină pe lângă profunzime lirică o anume tentă filosofică. De formație prin excelență filosofică, Gheorghe Florescu, de data aceasta parcă părăsește o lirică prudentă axată pe seninătate și comprehensibilitate rațională, cu care ne-a obișnuit în volumele anterioare. Fidel filonului liric recognoscibil din volumele anterioare poeziile lui ne entuziasmează prin sinceritate și comunicare, fie directă, senzorială, cu imagini poetice pline de pitorescul sensibil, fie prin metafore fin meșteșugite cu semnificații plurivalente.
Sinceritatea fiind chiar rațiunea de a fi a stărilor lirice (”pasăre cu gușă de aur”, ”ce-i în gușă și-n căpușe”) îl arată pe poet ”hic et nunc” , păstrând desființând sau desființând păstrînd, trecând de la raționalul ce dezvăluie ”adevărul”aristotelic la/pe un palier mai intens, asemenea exemplului blagian (”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…), palier cu multiple subînțelesuri, în rezonanță cu paradigma ”mitului peșterii”, dar într-o cheie sonoră.
”Poezia/nu are nevoie/de cuvinte/ea e respirația/păsării cu gușa de aur/pe care o simte/numai poetul”(”ecoul o sută optzeci și nouă”)
În ciclul memorabil ”Ecouri”, autorul percepe și alcătuiește rezonanța acustică a ”mimesis”-ulu antic, ideea de convergență capătă astfel o amplificată sensibilitate, de codificată expresie a simțurilor, a sentimentelor poetice,într-o formă ce-o înalță pe cote abisale deasupra simbolismului.
”am văzut,/cândva,/printr-un abuz,/lumina/pe care-o/gustă/orbul/în auz” (ecoul o sută patruzeci și cinci”).
”Ecoul” care, după unii exegeți moderni ar fi intuirea funcției glandei pineale, epifiza, ce coordonează conexiunile creierului uman, metafora acesteia fiind ”peștera” în viziunea lui Platon, prin care ”ființa ființează” heidegerian, amplificând simpla reflectare afectivă printr-un proces de reconstituire în viziune proprie. ”Tablourile sonore” transpuse în ”ecouri”, deschid breșe în minunea receptării umane prin meditații profunde, ontologice. Parmenide exprimă contemplarea asupra existenței în versuri (formă adesea utilizată în filosofia greacă), precum și în filosofia lui Blaga mai târziu.
Simboluri, precum ”Peștele” care scapă, evadează din acvariu și care-și dezvoltă prin minune, din solzi, pene, gata să-și ia zborul către înălțimi nebănuite cu elan către cer și lumină.
”nu toți poeții înving gravitația/doar acela care salvează sufletul peștelui/este asemenea peștelui răzvrătit” (”și ce dacă”)
Amplificând prin învelișul ludic, adesea în retorică versificatoare, glosând ușor în rime sau versuri albe, dar detașându-se, de altfel, de linia liricii stănesciene Gheorghe Florescu ia aminte toate aceste modele fără epigonism și-și construiește propriul stil.
De formație filosofică poetul meditează prin excelență asupra lumii; format în spiritul culturii de sorginte greco-latină el este captat, poate chiar ”capturat” într-o paradigmă antropocentrică inconfundabilă.
Totul în aceste poezii este tributar unei axe culturale antropocentrice ce nu poate să aibă în vedere decât discursul despre om, omul paradigmatic din cultura moștenită de la greci și latini:
„Am și eu un poet preferat/un grec/care a luat premiul Nobel/pentru că a reușit/să descrie un Om”(”ecoul optezeci și șase”)