Insolit, în primul rând ca problematică, dar şi ca structură naratorială, romanul „Vă caută un taur” al scriitorului român exilat Sergiu Fărcășan, este, în esenţă, repovestirea unui mit esenţial: raportarea unei lumi în permanentă reconstrucţie la creatorul său, individual sau colectiv. Specific construcţiei mitologice, povestirea nu este o istorie, ci un sistem de istorii – în cazul de faţă, patru naraţiuni distincte, conectate între ele ca într-o piramidă triunghiulară, ori, dacă vreţi, ca în maxima pitagoreică „Nu mai număra, străine, căci ceea ce crezi tu că e patru, e Unu!„. Lectura ca mit a textului îi este impusă cititorului încă de la început, printr-o formulare iniţiatică: „emit – e mit”, care statuează perspectiva cititorului referenţial faţă de întreaga construcţie textuală: un observator prins în ochiul ciclonului ce transformă, dintr-un elan antientropic specific Genezei, viul de natură organică într-un viu de natură mineral-cibernetică. Prima istorie, construită prin vocea naratorială, este, aparent, cea trăită de inginerul pensionar de boală Valentin Pagu şi a medicului său curant Dr. Motaş: în spatele acestui dublet, asociabil oricăruia din cuplurile primordiale anterior momentului sacrificial (trimiterea la Cain şi Abel e verosimilă), este narată istoria auto-creaţiei entităţii care aspiră, şi la un moment dat în corpul mitului accede, la statutul de Fiinţă Absolută. Ce este această entitate? Un tub, unul care devine infinit doar de la un anumit moment, după – ni se spune dintru început – nimicirea tuturor oamenilor: un antidemiurg din perspectivă umană, dar un creator din proprie perspectivă. A doua istorie este una demitizantă, politică dar neraţionalizată pe de-a-ntregul: în ea se confruntă, iniţial, zeii olimpici cu regele-erou Minos, apoi acesta cu inventatorul Dedalus – pe lângă care evoluează Minotaurul, Ariadna cu firul ei, Hercules, Tezeu, Icar şi ceilalţi, făpturi altădată eonice, ale căror atribute supranaturale sunt, aici, degradate la nivelul unor meschine intrigi de palat. Cea de a treia istorie este, formal, o reîntoarcere la perspectiva iniţială: Entitatea Supremă se autopovesteşte, ba mai mult, îşi autogenerează motivaţia de a fi: existenţa sa este un joc, de fapt nevoia profundă de a se identiza raportându-se la un exterior pe care-l lasă în afara propriului control – şi din faţa căruia va trebui, în final, să se retragă. Deloc întâmplător, cuplul iniţial reapare, sub insolita întrupare a cibertaurului Valentin Pagg şi, respectiv, Entităţii Absolute, personificate prin Taurul General, preşedintele de trust Mott Ash, suntem preveniţi, branşat pe toate circuitele într-un mod care face din procedura Big Brother o simplă şi efemeră indiscreţie. În fine, cea de a patra poveste, simetric reinventând-o pe cea de-a doua, reia fabula raţionalist-politică, contrapunându-i pe preşedintele reformator Valentino Paganioni şi vicepreşedintele conservator Mothe Achard, doi eroi ipostaziind personaje colective şi forţe naturale, care descoperă doar la limită că, pe planeta lor de periferie, se confruntă cu… Maşina-de-Stricat-Universul, ipostaza degradată a Maşinii Absolute ce aspirase şi, temporar, păruse a reuşi să substituie Fiinţa Supremă.

Fiecare din cele patru istorii, reiterând unul şi acelaşi mit, reflectă şi câte o raportare a omului, fiinţa superioară prin efemeritatea şi imperfecţiunea sa, la forţele supramundane – o raportare multiplă, certificând sau testând infinita gamă de exprimare a religiozităţii umane. În primul caz, omul, prins în avatarurile propriei existenţe, trăieşte revelaţia planului supramundan – o revelaţie, veţi recunoaşte imediat metafora scripturii, textului sacru, produsă de manuscrisul autometamorfozator pe care-l deţine inginerul Pagu – cel căruia Tărâmul Celălalt i se arată ca o antisferă de tip Riemann, concentrând în ea infinitatea. Relaţia lui Pagu cu celelalte personaje este arhetipală: Dr. Motaş este persecutorul, care nu înţelege singularitatea profetului, infirmierul Borea – un paznic nemilos, care, la o adică, ar putea deveni şi primul dintre discipoli, soţia Adela – inocenta  care probează umanitatea profetului etc, iar mai presus de ei, rămas în urma naraţiunii, dar insinuându-se în cele mai neaşteptate moduri, Entitatea Absolută care se construieşte pentru a decima, cândva mai târziu în istoria umană, simultan în logica propriei eternităţi, omenirea şi lumea ei, construind în loc o alta după propriul chip şi propriia (ne)înţelegere. „Apărusem. Dar pentru că nu existam înainte de a mă ivi, n-am avut cum înregistra momentul ivirii” afirmă, la un moment dat, Entitatea Absolută, scăpând informaţia esenţială pentru a n-o identifica cu adevăratul Demiurg – cel necreat şi mai înainte de toţi vecii. În a doua istorie, Pagu-omul se retrage din peisaj, lăsând loc eroilor şi unor zeităţi care nu pot fi asemeni Demiurgului, pentru că sunt incomplete fiecare în parte şi toate la un loc: ilustrând zicala „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, oamenii inocenţi ai civilizaţiei de format mitic-mediteraneean – din care unul singur poate fi numit, încă neprihănitul Icar – se lasă conduşi în numele legilor superioare, emanând sau nu de la supra-fiinţe, acceptând când dictatul companiei „Jupiter, Jupiter, Jupiter & Jupiter” (consorţiu în care se regrupează zeii olimpici după un cataclism nepovestit), când pe cel al insurgentului rege-zeu Minos, când, în fine, pe cea a hazardului instaurat peste o lume asupra căruia, după ce inventatorul Dedalus l-a trădat, nu mai are control nici Minos, nici Minotaurul său, nici obosiţii olimpieni, ci, uneori, bătrânul şi tolomacul rege Cocalos, iar alteori, şi doar cât să-şi grăbească dispariţia în folosul Entităţii uzurpatoare, însuşi Dedalus. Istoria a treia este cea a raportării la dogma absolută, rezultată dintr-o antiumană răsturnare de valori: „maşina e uscată. Sufletul cel mai lipsit de umezeală, zicea Heraclit, este cel mai înţelept. Rezultă că maşina cea mai înţeleaptă între maşini va fi întotdeauna mai înţeleaptă decât omul, căci până şi omul cel mai înţelept între oameni este alcătuit mai ales din apă” se automotivează Mott Ash, atotputernicul preşedinte de trust cibertaurin, în fapt, un univers în care omul dezumanizat/bovinizat este vânat de fostele sale victime, readuse la viaţă ca tauri cibernetici, gânditori. Obligat să acorde fiinţelor supuse dreptul la liber arbitru, Mott Ash va descoperi că are limite – deci că nu el este Atotputernicul – atunci când cibertaurul Pagg va declara: „Te înşeli. Maşina Absolută este mult mai puţin puternică decât îţi închipui şi, totodată, mult mai inteligentă decât poţi calcula„. Următorul, inevitabilul pas, este făcut prin deturnarea forţelor trimise să-l controleze, întruchipate de von Neumann şi Wiener; astfel Pagg poate proclama, eretic, dar eliberator: „Nu există maşină care să poată tot şi să ştie tot! V-a minţit când v-a spus că poate schimba şi repeta orice trecuturi şi că viitorul este ea şi numai ea! Nu există, şi dacă există, v-a minţit!„. În fine, ultima din cele patru istorii de mit conţine şi metafora sublimă a întregii poveşti: recompunând cuplul arhetipal care poate deveni Unul doar prin sacrificarea celuilalt, Paganioni şi Mothe Achard se confruntă într-un miting electoral pe tema Maşinii-de-Stricat-Universul: „Există Maşina! Există o Maşină care distruge totul! O ştiu, o ştiţi cu toţii, mai bine decât Paganioni!” spune vicepreşedintele, în vreme ce celălalt proclamă: „Vă chem să sfidăm maşina universului!” – iar generalul care înclină balanţa puterii între cei doi, pe numele său Abraham Rafael, dă măsura confruntării cu fosta Maşină Absolută, explicitată ca lupta dintre Bine şi Rău: „Adevărul era între tine şi Mothe Achard… El avea dreptate: maşina există. Dar şi tu ai dreptate: trebuie s-o înfrângem„.