Prozele lui Adrian Marcu din Singurătățile unei femei frumoase* sunt (foarte) scurte narațiuni cu final evaziv. Sfârșitul de text ”taie” povestea, lăsând oarecum întredeschisă ușa interpretării, exact în momentul în care cititorul a prins să se așeze în confortul lecturii. El comunicăun gen de relativă ambiguitate, ce evită subtil verdictele și concluziile moralizatoare, aruncă o lumină ușor melancolică asupra decupajului de viață, dacă nu adevărată, măcar plauzibilă. Această manieră de a încheia prozele e neașteptată, aparent contrară tipului de literatură practicat de autor: una neorealistă, de analiză obiectivă, psihologică și socială, cu priză directă la realitatea de azi. Efectul e, probabil, cel scontat: finalurile impun și susțin dinamica volumului în ansamblu, alimentează dorința de a citi mai departe, de a descoperi mereu înnoitele subiecte și teme, de a intra cât mai adânc în rotirea caruselului de istorii personale, de evenimente și întâmplări de o covârșitoare diversitate, populate de un număr nesfârșit de personaje și destine. Niciun text nu seamănă cu altul, nicio poveste (din cele mai bine de patruzeci) nu repetă nici măcar un pattern epic. Scrisul pe suprafețe mici, susținut de o imaginație nelimitată, de o inventivitate debordantă și de o experiență intelectuală și de viață redutabile (probabil, deloc străine de statutul său de doctor în sociologia istoriei și de jurnalist cu o carieră spectaculoasă) îi permite lui Adrian Marcu să creeze astfel un univers uman policrom, extrem de variat, viu, ce pulsează intens și seduce.

În fiecare dintre (până la urmă) schițele sale, resortul este de căutat în miza pe memorie. Departe de fracturismul și mizerabilismul douămiiștilor, eroii lui Adrian Marcu sunt, aproape fără excepție, intelectuali, oameni de condiție medie, proprietari de amintiri unice, pe care le relatează la cea mai înaltă tensiune, cu implicarea și cu girul unei voci auctoriale omnisciente, pregătită în orice moment să argumenteze cu amănunte. Faptele capătă astfel o inconfundabilă aură de ieșit din comun, fără ca protagoniștii să fie, neapărat, din categoria, eroilor exemplari. Dimpotrivă, sunt inși obișnuiți, maturi, lucizi, care valorifică avantajele apropierii de vârsta senectuții, în beneficiul înțelegerii și asumării responsabile a trecutului. ”Totul ține în viață de gânduri și stări mai degrabă imponderabile, pe care, de altfel, nici nu e bine sa le pui într-o ordine anume. Pentru ca altfel riști ca trecutul, oricare ar fi acesta, să te ajungă viclean din urmă…” conchide autorul în Trecutul care te ajunge din urmă.

Personajele lui Adrian Marcu sunt ființe care trăiesc într-un prezent imediat și călătoresc liber de-a lungul și de-a latul Europei, al planetei, își duc zilele în țară ori altunde, sunt bântuiți de dorința de a emigra sau, din contră, de obsesia întoarcerii acasă, unde, desigur, după ani, îi așteaptă o realitate în întregime schimbată, ostilă, uneori. Ele poartă cu sine întâmplări petrecute cu multă vreme în urmă, de care încearcă să se elibereze prin efectul cathartic al rememorării și al confesiunii cu iz analitic, al unei (ultime) tentative de a le decripta sensurile ascunse, de a găsi explicații, de a înțelege mecanismele și motivațiile evenimentelor. Spaima de singurătate, bătrânețea, frica de moarte, sentimentul că viața a trecut într-o clipă, fascinația zăpezilor de altădată, infinitele fețe ale adulterului, ale geloziei și ale trădării amoroase, tristețea căsniciilor ratate ori durerea iubirilor pierdute, obsesia unui nou început sau nevoia irepresibilă de schimbare radicală a destinului dau veridicitate documentelor existențiale dezvăluite în fiecare dintre povestiri. Poveștile mustesc de omenesc, sunt realiste, se mențin fără greșeală în zona plauzibilului, a posibilului. Miezul lor uman e hrănit de fantezia lui Adrian Marcu, de capacitatea lui de a devoala, cu naturalețe, adevăruri ascunse uneori în pliurile memoriei, alteori, îndărătul unor întâmplări banale din viața cea de toate zilele.

Fără a avea o pondere majoră în economia narațiunilor, detalii, precum plasarea istorioarelor în ”orașul de câmpie” din vestul țării (Timișoara?), în Antonescu, o vilă și arhitectul ei misterios, Finalul unei iubiri, Joaca bântuită, Mirosul, Singurătățile unei femei frumoase, Viața pe un tărâm strain, Frici conjugale etc., ori în mereu același orășel de provincie de la poalele munților (probabil: Caransebeșul natal al autorului) alimentează senzația de non-ficțiune,  sugerează că nimic din ce se povestește nu e inventat, că totul e real. Strategia adoptată de autor dă roade în câmp estetic, amplificând autenticitatea prozelor, iluzia de adevăr.

De la un text la altul, Adrian Marcu mobilizează o multitudine de tehnici narative, de la consemnarea cvasijurnalistică și relatarea imparțială (Antonescu, o vilă și arhitectul ei misterios, Arsura, Bărbatul misterios și îndrăgostit, Bătrânul care venea în fiecare an la Varna, Când piere o lume, Cum să cazi de pe munte, Dora și ”Anonimul venețian”, Fata din revistă, Finalul unei iubiri), la sugestia fanstastic-onirică ”sub pecetea tainei”. În Verdele îngropat în zăpadă, călătorind, într-o iarnă spre casa bunicilor dinspre mamă, cu ochii la întinderea nesfârșită de zăpadă, eroinei îi vine involuntar în minte imaginea unui copil ”cu ochi verzi fosforescenți”, Noris, dispărut în chip misterios, în urmă cu douăzeci de ani. Despre posibilitatea ca acesta să fi fost ucis, aflase de la un bătrân polițist, șef de post în satul spre care se îndrepta. În autobuz, privirea i se intersectează involuntar cu aceea a unui tânăr care avea cam aceeași vârstă și aceiași tulburători ochi verzi ca și Noris. Cuprinsă de o stranie neliniște premonitorie, la coborârea din mijlocul de transport privește spre locul unde bărbatul stătuse. ”Doar că acolo nu mai era niciun bărbat tânăr și bine legat, ci a putut vedea doar trupul firav al unui copil de nici zece ani, care se uita la ea posomorât și parcă îmbătrânit, cu mult înainte de vreme. Ochii copilului erau însă verzi și ei, dar de o paloare stinsă, despre care își aminti că-i mai văzuse cu mulți ani în urmă, la băiețelul mort și îngropat sub zăpada nesfârșită, dintr-o altă iarnă, firește”. Scrisoare de la capătul lumii aparține aproape în întregime genului epistolar. Naratorul vorbește despre o scrisoare veche de cincizeci de ani, în fața căreia ”instigat de cursivitatea scrisului și de frumusețea cu care expeditorul dăltuise literele” personajul dă curs curiozității și parcurge de la un capăt la altul conținutul epistolei, decoperind în ea o frumoasă și delicată poveste de dragoste conjugală.

Câteva dintre povestiri trimit la un policier de cea mai bună calitate, a cărui cheie narativă este diferită de la o schiță la alta. În Joc pervers, doi tineri comit fără să vrea o crimă a cărei victimă este un bărbat trecut de șaizeci de ani. El îi ispitise pe cei doi în propriul apartament pentru ”jocuri erotice”. La douăzeci și patru de ore de la comiterea faptei, Radu și Laura dialoghează răscolitor despre consecințele previzibile ale faptei lor. Conversația are, firește, un final deschis: ”Rămaseră îmbrățișați, fără să simtă că noaptea căzuse iarăși peste ei și că doar zorile, care urmau curând, le-ar fi putut oferi certitudinea că aveau o viață de trăit înainte”. În Judecătorul care a murit duminică, un personaj, dăruit ”în totalitate profesiei de la Curtea de Apel din orașul de câmpie”, ajunge la senectute cu povara unor răvășitoare remușcări pentru o nedreptate comisă în tinerețe. Judecătorul este asasinat de victima sentinței de condamnare pentru viol ”primită în plic” căreia i-a dat curs, illo tempore, autorul real al fiind beizadeaua prim secretarului de partid al județului. Lacul auriu e istoria căutării în munți a unei femei ”încă tânără și atrăgătoare”, dispărută fără urmă. Cei doi jandarmi montani porniți pe urmele ei o găsesc plutind pe suprafața unui lac: ”mai văzură că părul femeii era vopsit în galben-auriu și că murise de ceva vreme. Au priceput că valurile molcome alelacului de munte și lucirile soarelui, care devenise complet roșu în clipele acelea, i-au făcut să creadă, pentru o clipă, că femeia se distra pe seama lor, prefacându-se că înoată”. Omul însemnat consemnează tensiunea unui asasinat la comandă, iar Prăbușirea sondează universal interlopilor mărunți care ajung să omoare victima unui jaf care este chiar unchiul unuia dintre ei.

Piesa titulară a volumului, Singurătățile unei femei frumoase, aduce în prim plan o temă cu o îndelungată carieră literară, din antichitate, la clasicii francezi, Gustave Flaubert și Honoré de Balzac, și de la Hortensia Papadat-Bengescu, la, recent, Éric-Emmanuel Schmitt. Ajunsă la anii critici ai Emmei Bovary, ”chinuită de transformările vârstei”, Lorena constată că ”era timpul să lase totul în urmă și să înceapă să-și trăiască altfel decât până acum viața”. Ocrotită de imaginile iconice ale unei mame la fel de strălucitoare și a unui tată, model de masculinitate perfectă, eroina își analizează în dialog cu sine existența de până atunci, conștientizând, precum Simone de Beauvoir, că ”femei nu ne naștem, femei devenim”! Ajunsă la maturitate, copila delicată și fragilă, devenită, acum,soție, are revelația adevăratei împliniri: „Fetița cu ochii verzi a plecat în țările calde, de acum nu va mai exista decât femeia de treizeci de ani care se va salva pentru că va deveni, în curând, mamă”…

Adrian Marcu nu este la prima carte publicată. Cele două volume anterioare, Sfârșit de capitol (2001) și Ilegaliști în catedrală (2005). anticipă, prin atenția acordată detaliilor și finețea interpretării psihologiilor, apariția de acum. Iar aceasta îl așează pe autor între prozatorii importanți de azi.

* Adrian Marcu, Singurătățile unei femei frumoase, proze scurte, Editura Cartier, 2022