E aproape un truism să afirm că agitația noastră cotidiană, marcată uneori de consemnarea unor evenimente, sau de remarcarea unor personalități din viața publică se supune aceleiași legi implacabile a timpului : uitarea.Viața literară nu face excepție. Se scrie și se publică mult (includ aici , nediferențiat valoric, cele mai diverse mijloace de comunicare), se afirmă și sunt discutate valori literare contemporane, se emit judecăți de valoare asupra modelor și modelelor, sunt exacerbate uneori orgolii și vanități, dar criteriul suprem al rezistenței operei rămâne implacabilulul Timp. Istoricii literari și-au asumat o povară plăcută, aceea a consemnării clipei creatoare, dar nici ei nu au puterea de a impune eternitatea, pe care numai valoarea operei înseși o poate pretinde.
Dar să rememorăm, din când în când fapte, oameni, idei e o îndeletnicire folositoare tuturor.
Tocmai de aceea apreciez inițiativa revistei Meridian Timișoara ca mulți dintre cunoscătorii și iubitorii de literatură să poată contribui la readucerea în conștiința publicului a biografiei și bibliografiei unor scriitori, care merită să fie cunoscuți și de către cititorii mai tineri. Eu, de exemplu, am în memorie acum un foarte valoros poet român, pe care merită să-l evoc în rândurile următoare. El s-a numit și, prin cărțile sale, se numește în continuare Valeriu Armeanu .
Deși a trăit, a scris, și a trecut la cele veșnice în Drobeta -Turnu Severin, Valeriu Armeanu s-a născut, în 1946, la Giroc, județul Timiș și a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. S-a stins din viață la 69 de ani, în 2015.
L-am întâlnitt la cenaclurile severinene din anii ” 70, unde el venea mai rar, dar câțiva ani buni l-am cunoscut mai bine la o casă de copii unde lucram amândoi, el primind o slujbă de bibliotecar.
S-a consacrat repede pe plan literar. A debutat în Ramuri, în 1963, apoi a publicat în principalele reviste literare ale timpului, a fost prezent la radio și televiziune. Avea și un mare talent jurnalistic și, ca personaj în agora, era inconfundabil de expresiv și original. Uneori exprimările lui non-conformiste i-au adus și neplăceri din partea autorităților vremii, dar i se mai iertau pentru că nu era un oarecine, ci ”poetul Armeanu”. Imi aduc aminte o scenă. Ii apăruse un volum de poezii mai „cuminte”, ”Imn la cetatea luminii”, pe care editorii l-au trimis și ”FOARTE SUS”, în contextul în care ”cetatea luminii” de la Dunăre ( Hidrocentrala) era motiv de laudă din partea tuturor. Valeriu Armeanu a fost chemat și i s-a înmânat o carte de vizită scrisă cu litere mari și cu semnătura Conducătorului. Reacția lui Valerică atunci când ne-a arătat-o a fost una deloc reverențioasă, completată cu ”Crede că mă cumpără!” Bineînțeles că a avut neplăceri cu „organele”, dar era obișnuit.
Două momente cu adevărat importante aș dori să le relatez Armeanu a fost primul care i-a luat un interviú savantului Ștefan Odobleja, despre similitudinile dintre „Psihologia consonantistă” și teoría lui Norbert Wiener, pe care l-a publicat în revista Tribuna de la Cluj, în 1973, la vremea aceea condusă de D.R. Popescu, interviu care a declanșat comentariul psiho-sociologului Nicolae Mărgineanu și reacția insistentă, adevărată campanie de presă, a revistei Flacăra, condusă de Adrian Păunescu. Interviul publicat de Valeriu Armeanu a fost, practic, începutul aducerii în conștiința lumii științifice contemporane a operei lui Ștefan Odobleja.
Al doilea moment se referă la relația sa cu Adrian Păunescu, care l-a apreciat mult și în al cărui cenaclu Flacăra a participat și a promovat el însuși câțiva tineri talentați din Mehedinți. Poetul severinean ne povestea, cu har, întâmplări suculente din culisele Cenaclului Flacăra, pe vremea când începuseră să apară multe povești despre tumultuosul conducător al Cenaclului, pentru care, de altfel, Armeanu avea prețuire și recunoștință, fără să se ferească de remarci acide cu privire la excesele acestuia.
Ca jurnalist, mai ales după 1990, a fost un polemist și pamfletar redutabil, de temut, cu o atitudine morală intransigentă. Tirajul ziarului unde publica Valeriu Armeanu se epuiza rapid.
A scris peste douăzeci de volume de poezie și proză, bine primite de critica literară și de publicul cititor.Apoi s-a îmbolnăvit și o lungă perioadă de timp nu a mai publicat. Constata cu amărăciune cum cărțile încep să fie eclipsate de noile mijloace de comunicare. Într-o memorabilă carte-dialog( „Gura păcătosului” ) cu Robert Șerban, intervievatul Valeriu Armeanu este categoric :„La ora actuală poezia este citită de foarte puţini oameni. Doar cei care scriu poezie o mai cumpără. Poezia a devenit o povară şi pentru edituri. Cine este dispus să mai piardă la infinit? Sunt convins că ştii mai bine decât mine ce se petrece în plan editorial cu cartea de poezie. În atari situaţii, ce miză mai poate oferi poezia? În scurtă vreme va deveni Vânare de Vânt, dacă nu cumva a şi devenit.!”
În ultima parte a vieții a suferit de o boală necruțătoare, dar a descoperit efectul terapeutic al scrisului și a continuat să scrie și să publice poezie, o carte pentru copii și chiar un roman, început înainte de 1989, dar care atunci nu avea cum să apară.
Eu îl amintesc cu drag, ca om care a fost deschis la dialog, pe care l-am apreciat pentru talentul și pentru caracterul său integru. Dar cred că scrierile sale mai ales ar trebui desprăfuite din biblioteci și citite de cei care știu ce este poezia autentică. Eu nu fac decât să propun raftul de cărți ale lui Valeriu Armeanu : Să visăm (1970), Imn la cetatea luminii (1974), Odihna lacrimii (1977), Lanul cu vedenii (1978), Neguţătorii de triluri (1979), Vanităţi (1980),Azilul de cuvinte (1983), Poeme (1989), Repulsii (1997), Trei basme pentru Măriuca (1999), Lanul cu vedenii -antologie (2001),Violete de Parma (2004), Peripeţiile lui Carapancea şi Garagancea (2005), Fuga din Sodoma (2007), Drumul spre Emaus (2012), Hoţii de fulgere (2012), Elegii (2012), Şapte melanholii din Fanar (2013), Vînare de vînt (2013), Ghiaurul (2013), Exil (2014).