…întru mai dreapta cinstire a lui Nichita Stănescu (1933, martie, 31 ‒ 13 decembrie 1983), primul preşedinte al Republicii Mondiale a Poeziei…

Poetul Autohton muşcă absolutul în gură de rai, Enciclopedicule,

şi devine nemuritor. Prima oară l-am văzut prin inima peşterii,

venind călare pe ursul stelei polare, să prindă taifunul

de coarne… Pe-un picior de plai, printre flori de os,

l-am zărit apoi rostogolindu-se de trei ori, înrăzărindu-se,

neftinindu-se-n ou de zăpadă cât casa,

proptindu-se-n malul-triunghi,

la cei şase brazi de-ntunericşi-unul de fulger – brazi-suliţe,

domnule Cantemir… Dar s-a ivit printre cetini

Jumătate-de-Om cu sabie de crom, cu ţeapă de aur în cap,

spre-a-njumătăţi oul : cerul constelat Lirosof s-a numit,

masa pământului – înrădăcinată-ntre ape de-agat –

Poet s-a chemat ; galaxia de sunete-a cunoscut armonicul număr ;

sfera cu două gâturi de lebădă-n dans fulguit-a hieroglife

printre fânăriile-raze… Poetul Autohton, Enciclopedicule,

stă cu genunchiul drept pe grumazul muntelui Cogaion,

înfiorând caprele negre, florile-de-colţ,

şi-are glezna stângă-nfăşurată-n coada cometei…

Poetul Autohton, domnule Cantemir, peregrin în azur,

în liftul curcubeului, s-arată deseori şi ca războinic

împotriva zeilor mişei, înmăciucându-le pădurile din creştet…

În ora de sublim, Enciclopedicule, Poetul Autohton merge

la Lecţia de-anatomie a lui Făt-Frumos – şi, de pe masă,

dintre bisturie cu laser, se-nalţă-ntr-o aripă şi jumătate ;

dacă secţionează magnetismul, liniile de forţă desenează

Antarctida-i, unde, când scoţi o săgeată şi tragi la-ntâmplare,

pinguinii îşi pun şorţuleţe de purpură –

e semn că Poetul Autohton trece-n Cuvânt cu neuronii de aur ;

dacă atârnă ciocârlii de priviri, ochii lumii învaţăînrăzărirea ;

chiar cu auzul înfăşurat în privighetori, mai poate desluşi

numărul ce se imprimă-n orele soarelui…

Când aprinzi pasărea Phöenix, afli-n umbra-i, răstignit,

Poetul Autohton, domnule Cantemir, nou Hristos

purtând coroana cu spinii de jar, cu elitre-flăcări…

Taie cu fierăstrăul, Enciclopedicule, din creştet până-n tălpi,

statuia ÎnţeleptuluiPonto-Dunărean, dezgropată recent,

şi vei găsi într-un auricul Poetul Autohton, citind

cartea de cristal a Femeii Gânditorului…! Sfâşie ventrele-ceruri –

şi din oglinda baionetei te va-ntâmpina zâmbetul lui…!

Când pana e-n mâna lui, domnule Cantemir, zmulsă din aripa-i,

din adânc vânăt, dă măseaua de minte a limbii tuturor gurilor…

Azi-dimineaţă, m-am uitat printre cumuluşii testamentelor

şi-am zărit Poetul Autohton, mai iute ca îngerii alergând,

cu gladiole-nrourate pentru stelele din ochii Limbii Valahe.

Poetul Autohton, domnule Cantemir, anulează dictatura

aplauzelor sterile şi dirijează satelitul meteorologic

al Edenechitterrei…

Ieşirea în rai

El încearcă starea de sferă …

Ea încearcă să taie limba şarpelui,

în vreme ce tu mă răstigneşti iar,

în mărul stâng :

azi, ai curcubeul înfăşurat

pe caninul drept …

Cerul-craniu

Mai sus decât ţeasta-i alt craniu,

mai sus decât acestea-s altele –

cranii concentrice, cranii-orizonturi …

Culoarea şi verbul dumnezeiesc

sunt la o margine de greieri, de elitre,

unde sună osul parfumat al zeiţelor

din marea mea de spice şi maci,

cu soarele dansând în orbitele

marelui craniu, craniul-întreg-cosmic …

Odă Lemnului, sau cântec pentru elementul Mu

Era lemnul ochiului, mu ;

era lemnul sternului, era lemnul coloanei

vertebrale, era lemnul nasului, mu ;

era lemnul călcâiului, mu ;

era lemnul gurii, era lemnul frunţii-obadă,

era lemnul coapsei, mu ;

era lemnul limbii, mu ;

era lemnul glotei, vioara-mu ;

era lemnul peşterii

violate, era lemnul bradului-mireasă,

era lemnul crucii-mu ;

era lemnul cerbului, mu ;

era lemnul vulturului, era lemnul crapului

cu solzii-securi, lângă lemnul gândului, mu :

de ce aţi pierdut elementul Lemn, de ce l-aţi exilat

pe Mu, tăindu-vă nunta, dragi elemente

prim-conducător-tetradice,

iubită Apă, Aer-psihi-Mu, dragă Focule,

îngenunatule Pământ … ?!?