…întru mai dreapta cinstire a lui Nichita Stănescu (1933, martie, 31 ‒ 13 decembrie 1983), primul preşedinte al Republicii Mondiale a Poeziei…
Poetul Autohton muşcă absolutul în gură de rai, Enciclopedicule,
şi devine nemuritor. Prima oară l-am văzut prin inima peşterii,
venind călare pe ursul stelei polare, să prindă taifunul
de coarne… Pe-un picior de plai, printre flori de os,
l-am zărit apoi rostogolindu-se de trei ori, înrăzărindu-se,
neftinindu-se-n ou de zăpadă cât casa,
proptindu-se-n malul-triunghi,
la cei şase brazi de-ntunericşi-unul de fulger – brazi-suliţe,
domnule Cantemir… Dar s-a ivit printre cetini
Jumătate-de-Om cu sabie de crom, cu ţeapă de aur în cap,
spre-a-njumătăţi oul : cerul constelat Lirosof s-a numit,
masa pământului – înrădăcinată-ntre ape de-agat –
Poet s-a chemat ; galaxia de sunete-a cunoscut armonicul număr ;
sfera cu două gâturi de lebădă-n dans fulguit-a hieroglife
printre fânăriile-raze… Poetul Autohton, Enciclopedicule,
stă cu genunchiul drept pe grumazul muntelui Cogaion,
înfiorând caprele negre, florile-de-colţ,
şi-are glezna stângă-nfăşurată-n coada cometei…
Poetul Autohton, domnule Cantemir, peregrin în azur,
în liftul curcubeului, s-arată deseori şi ca războinic
împotriva zeilor mişei, înmăciucându-le pădurile din creştet…
În ora de sublim, Enciclopedicule, Poetul Autohton merge
la Lecţia de-anatomie a lui Făt-Frumos – şi, de pe masă,
dintre bisturie cu laser, se-nalţă-ntr-o aripă şi jumătate ;
dacă secţionează magnetismul, liniile de forţă desenează
Antarctida-i, unde, când scoţi o săgeată şi tragi la-ntâmplare,
pinguinii îşi pun şorţuleţe de purpură –
e semn că Poetul Autohton trece-n Cuvânt cu neuronii de aur ;
dacă atârnă ciocârlii de priviri, ochii lumii învaţăînrăzărirea ;
chiar cu auzul înfăşurat în privighetori, mai poate desluşi
numărul ce se imprimă-n orele soarelui…
Când aprinzi pasărea Phöenix, afli-n umbra-i, răstignit,
Poetul Autohton, domnule Cantemir, nou Hristos
purtând coroana cu spinii de jar, cu elitre-flăcări…
Taie cu fierăstrăul, Enciclopedicule, din creştet până-n tălpi,
statuia ÎnţeleptuluiPonto-Dunărean, dezgropată recent,
şi vei găsi într-un auricul Poetul Autohton, citind
cartea de cristal a Femeii Gânditorului…! Sfâşie ventrele-ceruri –
şi din oglinda baionetei te va-ntâmpina zâmbetul lui…!
Când pana e-n mâna lui, domnule Cantemir, zmulsă din aripa-i,
din adânc vânăt, dă măseaua de minte a limbii tuturor gurilor…
Azi-dimineaţă, m-am uitat printre cumuluşii testamentelor
şi-am zărit Poetul Autohton, mai iute ca îngerii alergând,
cu gladiole-nrourate pentru stelele din ochii Limbii Valahe.
Poetul Autohton, domnule Cantemir, anulează dictatura
aplauzelor sterile şi dirijează satelitul meteorologic
al Edenechitterrei…
Ieşirea în rai
El încearcă starea de sferă …
Ea încearcă să taie limba şarpelui,
în vreme ce tu mă răstigneşti iar,
în mărul stâng :
azi, ai curcubeul înfăşurat
pe caninul drept …
Cerul-craniu
Mai sus decât ţeasta-i alt craniu,
mai sus decât acestea-s altele –
cranii concentrice, cranii-orizonturi …
Culoarea şi verbul dumnezeiesc
sunt la o margine de greieri, de elitre,
unde sună osul parfumat al zeiţelor
din marea mea de spice şi maci,
cu soarele dansând în orbitele
marelui craniu, craniul-întreg-cosmic …
Odă Lemnului, sau cântec pentru elementul Mu
Era lemnul ochiului, mu ;
era lemnul sternului, era lemnul coloanei
vertebrale, era lemnul nasului, mu ;
era lemnul călcâiului, mu ;
era lemnul gurii, era lemnul frunţii-obadă,
era lemnul coapsei, mu ;
era lemnul limbii, mu ;
era lemnul glotei, vioara-mu ;
era lemnul peşterii
violate, era lemnul bradului-mireasă,
era lemnul crucii-mu ;
era lemnul cerbului, mu ;
era lemnul vulturului, era lemnul crapului
cu solzii-securi, lângă lemnul gândului, mu :
de ce aţi pierdut elementul Lemn, de ce l-aţi exilat
pe Mu, tăindu-vă nunta, dragi elemente
prim-conducător-tetradice,
iubită Apă, Aer-psihi-Mu, dragă Focule,
îngenunatule Pământ … ?!?
