Aparținând generației optzeciste, alături de Pavel Gătăianțu, Nicu Ciobanu, Vasile Barbu, Aurora Rotariu Planianin ș.a., Ioan Baba este o personalitate recunoscută atât în Serbia, cât și în alte spații culturale pentru demersul său de modernizare a paradigmelor lirice și de promovare cu consecvență a valorilor spirituale ale românilor din Voivodina.
De astă dată, autorul vine înaintea noastră cu o nouă carte de versuri: Poeme hărăzite (Timișoara: Eubeea, 2024). E un titlu inspirat acesta, cum ne-a obișnuit, de altfel, poetul: În cuibul ochiului (Požega: „Razvigor”, 1989), Poeme incisive (Panciova: „Libertatea”, 1991), Năzbâtii candide (Novi Sad: „Libertatea”, 1994), Inscripție pe aer (Timișoara: „Helicon”, 1997), Cămașa de rigoare (Iași: INSCR, 1998), În urechea timpului (Chișinău: „Prut Internațional”. 2003), Stare de țăndări (Drobeta-Turnu Severin: „Prier”, 2008), Senzații cu amprentă (Iași: „Vasiliana”, 2011), Adevăruri bandajate/Obložene istine (volum româno-sârb, Panciova: „Libertatea”, 2013), Amicus animae dimidium (în română-franceză-engleză, Drobeta-Turnu Severin: 2016), Tako je – obrnuto (în limba sârbă, DNK – Societatea Scriitorilor Novi Sad, 2021) sunt doar câteva dintre volumele ce stârnesc, inclusiv prin titrare, competențele hermeneutice ale cititorului.
În culegerea de acum ne întâmpină 55 de poezii, pe care scriitorul ni le oferă în dar. Ni le hărăzește. Sunt fapte de existență cărora li s-a dedicat el însuși (li s-a hărăzit), întâmplări și probe ale destinului grație cărora și-a cucerit – sau care i-au hărăzit – privilegiul de Poet în deplinătatea cuvântului. Ele reprezintă, dacă împărtășim convingerea autorului, ceea ce i s-a ursit. O predestinare, o rânduială dinainte hotărâtă. Care i-a condiționat devenirea, diminuând spațiul pentru împlinirea altor opțiuni.
Cartea adună laolaltă câteva poeme atent alese din volumele anterioare, majoritatea diortosite între timp de autor, precum și creații încă nepublicate în limba română, însă risipite – în alte limbi (sârbă, engleză, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, slovacă, greacă, arabă, chineză, germană) – prin antologii și reviste din Europa, Statele Unite ale Americii, Asia și Africa, unde s-au bucurat de o primire favorabilă.
Ioan Baba le delimitează în cinci grupaje, echivalând cu tot atâtea etape/inele în evoluția sa umană și artistică: „La răscruci”, „Aprofundarea crezului”, „Uneori/Deseori”, „Un om adevărat” și „Zborul alegoric”. Ele fac trimitere deopotrivă la microcosmosul simbolizat de imaginea omului perfect, reprezentat cu brațele și cu picioarele deschise către punctele cardinale, unde capul/spiritul le domină pe toate celelalte. Secțiunile propun linkuri, de asemenea, către cele cinci simțuri, către elementele fundamentale ale universului (în filozofia chineză: pământul, apa, focul, lemnul și metalul), către cele cinci animale aduse ca jertfă lui Dumnezeu de către Avram (Geneza, 15:9), către cele cinci pietre netede culese din râu de păstorul David pentru a lupta împotriva filisteanului Goliat (1 Samuel, 7:40) ori – la vechii romani – spre lustru (interval de cinci ani, termen provenit din lat. lustrare „a face un tur”). Ființa poetului e locul unde se întâlnesc toate acestea, e elementul care face legătura dintre ele, nodul ce unește spițele roții.
Fiecare tur/inel de creație constituie, am putea spune, și o răscruce în devenirea auctorială, iar mottourile care avertizează asupra punctelor de trecere, elaborate sub formă de distih paradoxist, sunt mici popasuri ritualice [primul volum semnat de Ioan Baba se numește Popas în timp (Panciova: „Libertatea”, 1984), semn că avem de-a face, chiar de la începuturile sale creatoare, cu un proiect de viață, unul de durată]. Sunt momente de odihnă și de reflecție – cum clipele petrecute pe lavițele de la cruce de drumuri –, de ezitare uneori și de lămurire asupra căii de urmat („În clipele incerte voi sta de veghe” – se confesează eul liric în poemul Reprofilarea imaginii, din același volum de debut). La răscruce, ființa lasă în urmă trecutul, îl jertfește întru înălțarea spre lumină, spre desăvârșire. Oamenii mai așază aici troițe, altare, ca să-i ferească de rău, să-i îndrume către gândul cel bun.
Ancorele despre care vorbim pregătesc lectorul nu doar pentru o întâmpinare mai înțeleaptă a contrariilor în general sau a „împotrivirilor” destinale, cât și pentru a le socoti borne/limite ce pot fi depășite și transformate în cele din urmă în pârghii spre unitatea autentică, spre armonia dintâi. Așa cum sesizează și universitara Jelena Marićević Balać (în eseul Metamorfoza clăbucilor din cerc, publicat în revista bilingvă sârbo-română Ogledalo/Oglinda, Sečanj/Timișoara, anul XXVII, nr. 71, martie 2023, p. 6-7), poetica lui Ioan Baba conservă ecouri din filozofia lui Heraclit din Efes, nu degeaba supranumit „Obscurul”. Unul dintre fragmentele păstrate din gândirea acestuia (avem în vedere lucrarea cu titlul Despre natură) afirmă că „drumul în sus și drumul în jos sunt unul și același”. Calea spre sublim, spre excelență (spre Înalt) presupune astfel descindere curajoasă și perseverentă în profunzimi (în Adânc).
Este tocmai atitudinea pe care o propune și o valorifică Ioan Baba în poemele de față. Cucerirea desăvârșirii interioare și a împăcării cu destinul, cu universul pretinde întoarceri în trecut, reconsiderări ale faptelor și ale oamenilor din epocile dinainte (inclusiv reevaluări ale sinelui), înseamnă o privire onestă, dar și recunoscătoare asupra a ceea ce a fost, iar abia apoi Zborul, desprinderea cu propriile aripi. Remarcăm smerenia cu care poetul voivodinean comunică cu aceia dinaintea lui care au lăsat amprente asupra unor domenii ori care i-au stimulat devenirea în plan creator: Nedeljko Terzić, Constantin cel Mare, Vasko Popa, Ștefan cel Mare, Ion Miloș, Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Vasile Tărâțeanu, Constantin Daniel, Adrian Dinu Rachieru, Livius Lăpădat, Răzvan Theodorescu, Alexandru Mihăilă. Li se adaugă alte „năluci”, ieșite din lada de zestre a bunicului și prefăcute cu vremea în ființe de cerneală („Odată cu primele linii și litere de mână / Bunicul a plecat sexagenar / M-a lăsat cu neamul și crezul / Iar vechile și noile cromatice imagini / Cresc din călimară și în Pomul vieții / Ca semn testamentar / Căci prin râurile roșii ale corpului nu se face apă” – Puterea imaginilor cromatice). Urmașul într-ale creației ar vrea să le prelungească șederea și lucrarea („Te implor să mai brăzdezi / Acolo în grădina ta albastră” – Vasile… Vasko Popa!), convins că „Poeții nu pleacă murind / Ei pleacă doar în mod himeric / Se micșorează și se nasc din (n)ou / Într-o lume departe / Într-o lume aproape / În templul miraculos al marelui Mister” (Incredibilul mod de a pleca).
E antologică creația cu titlul Boata lustruită cu rafinament, unde lemnul brut, sacrificat din trup de ulm ori de frasin, e dezgolit de veșminte și purificat, apoi „proptit de colibă” pentru a căpăta binecuvântarea luminii soarelui. Urmează șlefuirea și, neapărat, veghea: „Atunci bătrânii scriau pe tăblițe / Pirogravau bota cu semne legendare / Făceau botezul cu rafinament printr-un foc de veghe / O protejau cu untură de porc / Lustruind minunea cu slănină”. Sunt înseși etapele pe care, în volumul de față, le primenește și le duce mai departe Ioan Baba, poetul: textele alese din laboratorul liric au fost limpezite, cizelate, lămurite (trecute prin foc). Cât despre veghere, stare ce definește îndeosebi individul situat la răscruce de spații culturale, ea nu poate fi împlinită decât laolaltă cu noi, cititorii.
Partea finală a volumului schimbă fundamental tonalitatea – devenită mult mai senină și mai optimistă –, adăugând totodată câteva ilustrări pentru tema dragostei (Inscripție, Iubirea-n val, Insula iubirii). Călit grație parcurgerii inelelor dinainte, poetul își îngăduie să fie mai puțin încrâncenat, pare să accepte lucrarea împreună a contrariilor, să se desprindă așadar de cele preaomenești și să se înalțe în „zbor alegoric” (iluzie și adevăr deopotrivă, unul interior) deasupra cercului dat.
E sugestiv felul în care își definește Ioan Baba, creatorul, contribuția la menirea proprie și la soarta semenilor. „Cu gândul pildui”, spune poetul. Arhaicul „pildui”, așezat în pereche cu verbul a hărăzi, mărturisește, credem, tocmai despre rostul Logosului: acesta leagă inelele, faptele de existență. El scoate din neant, aduce la viață. Logosul poartă cu el ființa.
„Pilduind”, Ioan Baba preia Cartea interioară a înaintașilor săi, învață din ea, o îmbogățește, apoi o dă mai departe. Învață pe alții.
O veghează el însuși, apoi o predă spre veghere celor de după el.