Ea vine…

Fuioare  de fum se risipesc în vale

pe unde nimeni n-a trecut vreodată,

doar şipot de pâraie deşirate în șuvoaie

limpezi, cristaline,

ofrandă-ți sunt  tăcerile divine       

şi câţiva pești rătăcitori prin prund;

din râvna munţilor chemare

se- nalţă praznicul în toi

până  la  crucile-nsemnate

de Îngeri  jucăuşi prin caprifoi;

ploi de stele şi luceferi

par că se-ntâlnesc,

în largi întunecate înălţimi,

în izbucniri de forme şi lumini,

străine  înţelesurilor  noastre….

Şi caii trec ameţitor

cu paşi  muiaţi în rouă,

şi din adânc străfulgerat

timid a început să plouă …

Pe o scară prea lumească,

într-o stare mult cerească,

urcă ziditorii de Lumină trăitori

şi eu…

visam că zbor,

pe cerul transparent al unui gând sonor,

în si bemol minor,

venit din viitor,

colpleşitor!

Din braţe-mi săltau aripi străvezii,

picioarele-mi alunecau prin funii argintii,

pe cap purtam coroana unei zile

în Alb-Strălucitor,

ea vine…

Povestitoare iarnă

De unde ai venit povestitoare iarnă?

şi-ai poleit prin preajma mea

cu visuri şi himere înţelese doar de mine,

Ajunul Nopţii preamăreşte  Naşterea.

Te-am aşteptat de mult sa-ncununezi Pământul

cu aripile cetelor de serafimi,

să curgă neștiute clipe ,netrăite,  

învăluite-n iureşul ameţitor,

căluţi de nea s-alerge înspre mine,

să mi se-mplânte-n glugă şi pe gene,

iar luminosul nimb al  orelor  divine

să-nalţe în iertare şi iubire

mărturisirea mea.

Respiră taina întrupării

pe pieptul înstelat,

colindele răsună-n ceasul serii

şi călăuză iarna prin cetina de brad,

ochi de copii lumină strada.

Înţelesuri fără de-nceput

Doamne, cât de minunată e Creaţia Ta,

câtă frumuseţe ai turnat în zăpada

cernută deasupra comorilor trudite,

sclipiri şlefuite în milioane de faţete

suflate  din gândul perfecţiunii Tale,

tivite cu picături din Soare

şi lacrimi de Lună, înainte să apună,

cărora numai Tu le poţi încredinţa

trecerea timpului prin viaţa mea.

N-am somn, şi nu am cum să dorm

privind cât se aşterne Luna-n toate,

peste zăpezile- adormite, prin crengi şi pe cărări,

în respiraţia nopţii îngheţate,

şi-n visul meu trezit

la oră de singurătate…

Darnică mi-a fost durerea şi

destinul darnic-mi-e,

bucuria se-nfiripă

ca o ceaţă-n drumul meu,

îndesită de nelinişti

prefăcute-n aşteptări,

care rup din tihna clipei

tăcutului tablou,

petale de cuvinte auzite

şoptite-ntr-un trecut îndepărtat

sau, poate

dintr-un viitor…

zidite-n mine

cu îngerii de lut,

să-mi amintească înţelesuri

fără de-nceput..

Sunt o poveste 

Sunt o poveste care a-nceput

în jocul îngerilor din grădină,

prin frunzele de nuc şi de cais

şoptite-n nopţi cu Luna Plină,

când stele picurau în calea mea,

pe aripi albe de regină,

şi stropul de lumină murmura

în tânguirea vântului cuprinderea;

de-atunci sălăşluieşte-n mine

o flacără aprinsă-n-necuprinsul

 unei cărți întredeschise,

din care curg imagini călătoare…

Luceferii  în floare

împodobesc

smerita-mi aşteptare,

oare,

ce poate fi mai mare,

un Univers

sau semnul de-ntrebare?

 În fiecare noapte-ngenunchiez

şi caut răspuns încrezătoare,

în calea întunericului mă răsar,

să strălucesc în ploi ,

din Andromeda visătoare…

Gând însingurat

Mă doare gândul întristat

în fața  porților pecetluite cu zăvoare,

prin care vântul n-a pătruns vreodat,

nici apele-n torente curgătoare.

O fi prea mic şi veşnicia-i mare,

sau stelele sclipesc prea tare?

Este chemarea spiritului meu

pe-ntinsul zorilor din mare,

în taina gândului însingurat

adânc străluminat de aşteptare…

Pe vastele ninsori

Arcuşul vântului se înteţeşte

prin vârfurile crengilor golaşe,

armonic , două glasuri  virtuoz răsună

între pământ şi cer.

Cuprinsă de spontana-mbrăţişare

păşesc vioi pe treptele  imaginate,

în mine se petrec mai multe timpuri

cu  pagini rupte, răsucite,

tulburătoare  înţelesuri,

numai  de goana vântului ştiute…

S-au risipit de mult aducerile-aminte,

nu vreau să se repete nimic şi niciodată,

doresc înfrigurată  a Ta învăţătură,

să rătăcesc prin vieţi…

şi să contemplu

Dansul Infinit,

ofrandă-mi  fie depărtarea,

pe vastele ninsori…

Atingeri  abisale

   Veneam în urma mea

     pe dârele de gânduri înghețate

     rămase de atunci… ce frig era

      și cum se zvârcolea în mine

      inima…Tăcerea se-mpietrise-n

      jurul meu… am să plâng mâine,

       mi-m spus , acum e prea târziu…

        atâta timp pierdut prin rafinate sensuri

         venite din apus , baloane de săpun,

          iluzii învelite-n scrum…

         ea și-a predat puterea altora, mă evita,

           pentru că eu, ca Îngerul cel Păzitor

           cu aripile-ntinse  în spatele ei mă înălțam,

           mereu ocrotitoare, așa credeam,

             pentru că eu știam…

             travaliul resimțit se revolta în lacrimile

           științei de a semăna  condiție și răgaz ;

        din când în când ne atingeam,

         atunci, în valuri de lumină se topea

        neînțelegerea…

         arareori se întâmpla ;

         simțea că-s mai puternică , mai știutoare,

        era firesc în mersul timpului să fie așa,

     când caii goneau sub marginea nopții,

      pe plajele ude și goale,

     să se adape  din palmele  răsăritului,

      ea adormea în mine sau poate

      adormea în umbra mea…nimeni

       nu bănuia câtă durere și cât chin

        cutreieram în paginile mele de destin,

      mereu ispitită să caut adevărul,

      un fel de- a mă justifica față de mine,                 

      pariul cu viața mă neliniștea…

         atunci ea pleca…

         eu nu mai existam, pentru că

          eu mergeam în urma mea… când

          timpul rupt își răsturna cortegiul clipelor

           care se înghițeau una pe alta

          – intrase în pralaya –

            se dărâma, se destrăma imperiul unui

             gând născut să moară,

             nimic nu mai era,

              mă risipeam

              ca norii încâlciți pe cer….

Înţelegerea din cânt  

Tu eşti templul,

eu sunt vânt,

amândoi stăm în cuvânt.

Tu mă vezi,

eu îți presimt

întreita-ți  cale

 prin veşmânt.

Vântul pleacă,

templul tace,

aripile au înfrânt

înţelegerea din cânt…

Botezul în Iordan

                                                                                                                               Dintotdeauna Trimisul

cu săgeţi scânteietoare

traversând călcâiele timpurilor

mă privea zălud

strângând bine de colţurile zilei

să nu-i piardă trecerea,

să aibă loc petrecerea

pe care el o  aştepta.

Da,  alerg înapoi,

pe cadranul ceasornicului milenar

din granit cenuşiu-sălbatic,

(cu țagăre mereu dextrogire !)

să ajung la Sfântul Botez,

în Iordan,

El şi Ioan…când

Sfânta Treime s-a arătat!

Stau lângă ei și  mă scufund

 în  apa informată de gândul cel tainic

 și bun, al Tatălui ceresc.

 Masaru Emoto prin preajmă și el

privea străbun,

dintr-un mal îngeresc !

Îmi umplu palmele și beau

şi-am  să presar,

 în zarea fără adăpost,

în spațiul încă neclădit,

un strop din Marea Sărbătoare

a unui timp încredinţat,

de-a pururi întocmit,

vreau să dăruiesc din ce-am primit…!