De ce mă bătea gândul călugăriei? Poate pentru a ieşi în felul acela din mâzga pe care o simţeam înglodându-mă, sufocându-mă, lăsându-mi doar paiul sau tubul în gură, ca la orice intubat din secţiile de reanimare, ce pendulează între „a fi„ şi „a nu fi„, clipă de clipă. Atâta doar că eu aveam ochii aceştia bolnavi ai văzului larg deschiși , urechile de asemenea, rupt de orice dorință de a trece mai departe de clipele acelea, retras, poate adeseori, în golul sacru al catedralei ori al unui schit, al bisericuţei din spatele spitalului, aceea care numără doar pe cei scoşi de la morgă, dar devenită parohie a cartierului, în mod ironic, locuit în mare parte de oameni trecuţi de o anumită vârstă. Acolo, sau în camera aceasta, citesc un acatist, aprind nişte lumânări şi fac efortul să mă detaşez de tot ce am în suflet şi în minte, de propriile mele angoase, să iert tot ce văd că mi se face doar pentru a fi mereu eu cel vinovat, sau sclavul biciuit cu privirea ori cu vorbele pentru simplul fapt că toate păcatele celorlalţi trebuie puse în seama unui singur om. Acela, prin definiţie, trebuie să fie blajin , bun,înţelegător şi extrem de tolerant.

Acolo şi atunci îmi domolesc slaba răzvrătire pe o viaţă dusă poate împotriva voinţei tuturor de la început şi până azi. E un fel de autoinvinovăţire ciudată, unde sufletul meu e vinovat de faptul că supravieţuiesc, că n-am rupt drumul propriu să-i las pe ceilalţi să-şi facă alte vieţi, pe alte căi, încă de la început, adică de la acel 2 februarie 1973, când doar simţul matern i-a adus acasă la mine, unde eram cu fetiţa mai mare, de la Arad, pe toţi ai mei şi… Grație acelei minuni s-a întâmplat ca seara, când a sosit soţia de la Sânnicolau Mare, să nu aibă parte de o înmormântare. Operaţia de hemoragie făcută de doctorul Caba, despărţit după un timp de lume, printr-un cancer (mă îngrozesc deja că mai toţi medicii care m-au salvat au trecut dincolo!), care a durat până spre miezul nopţii, făcută cu o doza dublă de eter (aşa era atunci, iar tipul de extirpare Reikel-Polya, pe care l-a practicat salvatorul meu, nu s-a mai folosit decât pe front, am aflat mai târziu de la alt chirurg, care se minuna că am rezistat), m-a despărţit, de fapt, la doar 29 de ani de lume. Nu prima dată, însă atunci conştientizam. Viaţa mi s-a schimbat complet. Devenisem un cil vibrator sensibil la orice semn de pe chipul cuiva dinainte ce are în minte, ce va spune, unde minte, când o face. Aveam de ales între a accepta să mă întorc la lumea dinainte sau să iau calea sihăstriei.        

Atunci, la reanimare, dincolo de o perdea albă ce despărţea paturile bolnavilor, sub drogul mialginului primit să-mi calmeze durerile, am văzut cum s-a stins simplu, printr-un simplu icnet adânc, omul căruia îi luasem poate partea de eter necesară operaţiei lui, pentru că a mea se prelungise până târziu. Atunci n-ai sentimente, cum pierderile masive de sânge, cu tot cel primit ulterior prin transfuzii, te fac imun vreo jumătate de an la toţi şi la toate. Atunci mi se părea că sufletul omului stă în hemoglobină, în sânge. Nu-l ai, ţi-ai pierdut sentimentele umane. Alţii au prea mult şi tot n-au aşa ceva, cum cred că nici nu dau doi bani pe suflet, cum din nefericire am avut parte să întâlnesc destui, chiar printre cei din preajmă. Poate că sângele primit din pungile acelea sigilate, atunci şi în anii ce au urmat, adunat de la nişte anonimi cărora le aduc mereu mulţumire în sufletul recuperat, pentru că este imposibil ca omul ce fusesem înainte să mai aibă aceeaşi configuraţie celulară internă cu cel de dinainte. Poate de aici şi rezistenţa de a mai vrea să te reîntorci, pentru că undeva, într-un fel de creier, ceva îţi spune că, dincolo de ieşirea ta în lume din nou, eşti altcineva. Eşti un exilat, un străin care e obligat să ducă mai departe viaţa cuiva decedat. Cum supravieţuire înseamnă ceva ca o armă automată sau ca o mitralieră care-și lansează gloanţele în serii, scurte sau lungi, cu cartuşe de război şi nu într-un poligon de tragere păzit, repetarea stărilor de rezistenţă la întoarcerea în lumea de dinainte : ţinea deja mai mult de lumea teatrului, pentru că acelaşi actor, când hulit, când aplaudat, e pus să joace mereu alt rol, de la sclav la rege, de la bufon la valetul ce duce bagaje.  

Singurul lucru infernal de-a dreptul era că toate rolurile acelea erau doar în aceeaşi piesa scrisă prost. Ruperea de această realitate am realizat-o instinctiv, poate atavic, de la neamurile oierilor din genunea vremilor dinainte, cei din zona Mărginimii, de unde e gena tatălui, ori chiar de mai departe, dintr-un amestec cu cel din zona Bucovinei şi a Bistriţei Năsăudului, de unde veneau bunicii dinspre mamă, daci liberi. Dumnezeu mai ştie?! Instinctiv, spun, m-am salvat urcând munţii. Toţi cei pe care-i aveam atunci la dispoziţie în ţară, unde aveam s-o duc şi pe soţie, apoi pe copii. Natura, contactul cu ea, încă de la lizieră, produce o schimbare totală în mine. Devin cu toate simţurile ascuţite, cu toţi porii deschişi, să se întâmpine cu ceva ce purtam neştiut în suflet. Nu cunosc ideea de risc. Am învăţat că potecile au tainele lor, pe care nu le ştiu decât urşii iarna, şi, de aceea, întotdeauna când traversam singur crestele albe, mergeam pe urmele lor. Erau în aceeaşi direcţie, deci nu exista riscul de a mă întâlni faţă în faţă cu el, dar ştiam că acolo cornişa de zăpadă e tare. Tainele potecilor de vară le dau urmele caprelor negre, chiar dacă brâna pe care calci are doar jumătate din latul bocancului. Acolo părea să am din nou sângele meu dinaintea tuturor transfuziilor. Acolo eram eu, iar singurătatea călăuzei ce merge cu câţiva paşi înaintea celorlalţi era pentru mine mai mult decât recitirea unor dogme religioase, a unui spaţiu închis, luminat slab şi mirosind a tămâie, iar regulile stricte ale muntelui le respectam, mai puţin pen cele ale oamenilor, şi poate, atunci, cu îndoiala firească a enoriaşului, atunci când ascultă predica finală a unui preot. Om şi el. Adică un text şi atât, o simplă interpretare a ceva ce fie ştiam deja, fie îi găseam o altă dezvoltare mentală.

Aici, în chilia asta unde s-a făcut scriitorul cu numele meu, am retrăit bucuria de a mă reîntâlni cu un sine rămas tânăr în interior, dar tot mai hodorogit, mai slăbit după încercările prin care trec. Doar coasta, repet, îmi aduce instantaneu aminte de Adam. De cel muritor, pentru că Eva apăruse în peisajul edenic. Scriitorul exista şi mai înainte, dar căuta doar locurile retrase, chiliile, să se poată simţi el însuși. Eram un fel de sihastru (sunt încă, cât oi mai fi), bucuros că se poate întâlni cu Dumnezeu direct, pentru că – o spune şi textul evangheliilor din Noul Testament) el e în noi şi crezând în noi, credem implicit şi în el, una şi aceeaşi persoană spirituală întrupată.Cu acest sentiment particip implicit la cosmicitatea mea, o conştientizez şi citesc, recitesc chiar cu sufletul la gură, enciclopedia scrisă de Bill Bryson, „Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN„, un bestseller internaţional de vreo 600 de pagini a acestui fost rector al Universităţii Durham din Marea Britanie, născut în SUA, care, împreună cu o masă de specialişti din toate domeniile cunoscute azi, realizează o sinteză pe baza datelor primite de la ei, din Anglia, Statele Unite, Australia şi alte regiuni ale lumii, a Bibliotecii Howe din Hanover, Kew Hampskire (de la savanţi de renume la referenți la fel de ştiuţi, ș.a.), în capitole precum: Pierduţi în cosmos, Cum se construieşte un univers, Bine aţi venit în sistemul solar, DimensiunilePământului, Zorii unei noi ere, Universul lui Einstein, O planetă periculoasă, Începuturile vieţii, Calea către noi, Misteriosul biped, Maimuţa neliniştită… Informaţii atât de complete şi complexe despre toate câte le auzim sau citim, încât poate suplini, prin meditaţiile asupra ei, orice încercare de a construi mental un sofism care să poarte numele de " sistem filozofic„ al secolului al XX-lea sau chiar al XXI-lea, ce poate deschide mai departe calea spre așa ceva, dacă se va găsi omul acela genial, care să sintetizeze totul, când ultimul dintre filosofii recunoscuţi, dar uitat de mult, al secolului trecut a rămas Bertrand Russell.

Citez finalul, adică cine suntem noi: „Am ajuns la această poziţie de superioritate într-un timp uluitor de scurt. Oameni cu un comportament modern există de nu mai mult de 0,01 la sută din istoria Pământului – o nimica toată – dar chiar şi o existenţă atât de scurtă a depins de un noroc aproape continuu şi infinit. Suntem cu adevărat abia la început. Și trucul constă în a ne asigura că nu vom ajunge niciodată la final. Dar e mai mult ca sigur că pentru aceasta va fi nevoie de mai mult decât de noroc…„.