Nea Florică, mare amator de remi. Tot „Monumentu”-l cunoaște. Apare primul pe alee, cu  pietrele sub braț. În urma lui, la un pas, niciodată în rând cu el, un bătrânel cocârjat, scuipându-și bojocii de-atâta tușitură după țigara ce doar a aruncat-o,  se târâie gâfâind cu o plasă în care ține o pistelcă  lustruită de-atâta joc:

 

– Care te-a-mbrăcat, cumnate! Nu te-o pune dracu s-o mierlești, că n-am bani nici de-un pahar cu apă!

Ajunși la masa din beton, aruncă țoala ca pe un prostovol, o netezește cu palmele-i zgrunțuroase și se apucă de amestecat pietrele. În așteptarea partenerilor,  bătrânelul dispare. Când se întoarce după un sfert de ceas, jocul e în toi. El își vede de-ale lui:  desface o sticlă cu bere,  o tranzvazează  într-o  halbă, cu grijă ca gulerul să nu dea pe dinafară. O așază apoi în fața lui nea Florică, după care, asemenea unui câine credincios, se  postează în spatele acestuia. Nu scoate un cuvânt.

… Florică, băiat finuț, „zburat” pe ulița ce străjuiește calea ferată din marginea  cartierului Radu Negru, e astăzi, duminică, mai fără astâmpăr ca oricând. Abia așteaptă să se întâlnească cu Steluța. Săptămâna trecută, după ce și-au dat întâlnire la ceas, au coborât pe Regală, până la „Popular”. Procurase bilete din vreme la „O floare și doi grădinari”.  A plâns Steluța lui ca după mort.  S-au urcat în tramvaiul de Brăilița și a „răsturnat-o” în poartă la mamă-sa, așa cum îi promisese: curată pahar și nemozolită. Atât i-ar fi trebuit!

Fratele Steluței, de peste gard, îl studie din cap până-n picioare. Îi ceru o țigară. Și-ncă una.

– Gura! Ciocu mic! Aicea calci pe halca mea de avere! Care te-a-mbrăcat!

Știa Florică ce știa: ăi din Radu Negru erau rivalii de moarte ai ălora din Brăilița. Din pricina asta, la plecarea de-acasă, Florică nu-și legase cuțitul la ciorap, de teamă să nu facă vreo prostie.

Azi n-a mai dus-o la film. S-au așezat la o masă, sub umbrar, la „Arion Ciuplea”, unde au comandat câte patru mici și o bere. Au coborât, apoi, Vadul Danubiului,  ținând agale tăietura falezei Dunării până la siloz. Într-amurg au luat-o cătinel spre Brăilița.

La colțul uliței, fratele Steluței juca de zor barbut cu alți patru tovarăși de halcă.  Îl salutară pe Florică, așa, ca pe unul de-al lor, invitându-l să intre în joc. N-avea bani mulți pe el. Pierdu mai mult de bunăvoie, neuitând să-și oprească un ban de tramvai. Apoi, dădu să plece, când, dintr-odată se văzu înconjurat de cei cu care se încinsese la babaroase. Îl trecură toate apele.

– Și zi, măi, Florică, așa-i că-ți place pe ulița noastră?, îl înțepă fratele Steluței.

– Nu zic nu, de ce-aș zice?, îngâimă Florică, intuind ce-l așteaptă.

– Da, dacă-ți place  pe la noi, ia de bea și tu o cană cu apă, să  vezi ce limpede și rece îi.

Unul dintre ei îi întinse o cană de tablă cu smalțul sărit, legată cu lanț  de cișmeaua din apropiere. Bău,  chiar că-i era sete după micii de peste zi.

– Bună?

– Bună! răspunse Florică.

– Atunci, care te-a-mbrăcat,  ia mai ia de bea una, să vezi ce te întărește!

Cu chiu cu vai mai goli o cană.

• Ai văzut? Apă ca a noastră mai rar găsești. Ia, de mai ia una!

Florică luă cana plină făcându-se că o duce la gură. Dădu roată cu ochii primprejur și, când îi veni bine o aruncă în fața celui care-l servise. Ceilalți, zburătăciți, s-au ferit din calea lui. A zbughit-o  dintre ei ca din pușcă. Tot într-o goană a ținut-o până în capul uliței simțind în ceafă răsuflarea barbugiilor, în mâinile cărora sticleau tăișurile șundelelor.  A tropăit pe calea ferată până la gară  mai dihai  decât un cal ce băuse un uluc cu apă.

În următoarea duminică, Florică, îmbrăcat la patru ace, cu un tort într-o mână cumpărat de la cofetăria doamnei Capsali și cu un buchet de trandafiri în cealaltă, a bătut la poarta Steluței. A cerut-o de nevastă. Nunta au tocmit-o la salon, „La saivane”, în Radu Negru.

Cum altfel, fratele Steluței, cavaler de onoare! La masă, un chelner a stat în spatele lui toată noaptea. Cum se golea paharul cu apă, chelnerul îl umplea imediat:

– Din partea lui domn ginerică, pentru cumnatul, să trăiască, să mai dea!

Florică, alături de el înălța complice paharul, urându-i sănătate.

Mai pe după cântatul cocoșilor, se apropie de el bătându-l pe umăr,  îmbunat:

– Hai, treacă de la mine, hai, să cinstim și noi o bere. Două halbe la băiatu! Una pentru mine, una pentru cumnatu!

Într-o clipită, chelnerul se execută. Ciocniră halbele. Cumnatul, închizând ochii se repezi ducând halba la gură. De când aștepta! Florică îl privi cum se schimonosește, aruncându-i de sus:

– Așa-i că apa-i rece și limpede?  Să vezi ce te întărește. Ciocu mic! Care te-a-mbrăcat!…