Aerul Dobrăilor

Aerul Dobrăilor

 Mare minune în satul tăienilor chemaţi la munca din grădini cu zorii sub pleoape, când au văzut-o pe Marioara călare pe iapă ! Că era gravidă în stare avansată se vedea de departe, dar nu strict asta stârnea mirarea consătenilor, ci hainele în care se îmbrăcase pentru a arăta bine cu ochii oricui, mai bine zis în ochii lui Ghiţă, bărbatul ei, cioban crescut pe brânză, cum ziceau bătrânii, nu pălit de sobă.Totodată, mirarea celor din jur era mare şi pentru că femeia răspândea în jurul ei lumina bucuriei, lumina vieţii liniştite şi împlinite. Momârlăneşti în modelul lor alb-negru, straiele femeii aveau alb cu majoritate, numai catrinţele erau ţesute în întregime din lână neagră, dar pe iapă acestea erau ferite în stânga şi în dreapta şeii. Şi, cum Taia aducea dinspre Kogayon sclipiri de chemare dumnezeiască, straiele albite îndelung cu leşie la vâltoare prindeau în ele aureola zilei frumoase, sub cer senin. Călare, femeia şi iapa veneau către izvoarele râului; se legau în alb stâncile roşii ale Cheilor cu animalul roib, numai catrinţele şi dungile negre de pe straiţe şi desagi adăugau culoare.

    Era ziua în care se urca la stână. Copiii, femeile şi bunicii, de regulă călări, aduceau pentru piaţă şi pentru cei cu care se „tocmeau” din timp, în samare, în desagi şi straiţe vase din lemn sau din metal spoit pline  cu lapte dulce şi lapte covăsât, brânză la calup gata preparată, urdă sau caş din care încă se scurgea zer dulce în lungul cărărilor, unt proaspăt scos din bădâni şi smântână dulce sau acrită. Cei tineri şi maturii în putere erau la muncă, fiecare îşi cunoştea datoria; totodată, mirarea celor din sat era stârnită şi de burta foarte mare a Mărioarei, altele în starea ei stăteau acasă, se fereau, aveau grijă…

Marioară, de ce nu stai pe curul tău acasă, tu eşti de plecat aiurea, când semnele arată că naşti ca mâine? Ce, te mâncă şi vrei să te scarpine al tău pentru ultima oară, nu mai poţi de dorul lui, nu pleca, uite, îţi găsim noi un moş care se va bucura numai să pună mâna, că de altele n-o mai fi în stare?!…

    Dar glumele rămâneau în urmă. Rămâneau în urmă şi toate ale gospodăriei, aranjate să se păzească şi să se hrănească singure. Omul în putere are de partea lui (sfidând la vârsta aceea laturile negre şi găurile care străpung acoperişul sorţii), puterea de a învinge şi trece, ştiindu-se tare. Totodată, când te covârşesc plăcut anume gânduri şi dorinţe, orice om greu  face faţă. Şi-apoi, de ce să lupte tânăra femeie cu ea însăşi, cât timp bărbatul îi era drag peste poate şi la apropierea lui simţea că se urcă fremătând în al (nu se ştia) câtelea cer ?

        Drumul însoţea în amonte râul Taia, trecea muntele prin Chei, urca pe Auşelu şi Brădcuş, apoi căuta cărările care urcau în coast Kogayonului, la stâne. A lor, stână cu mai multe încăperi, ridicată lângă Cracul Mielului, în hotar cu sebeşanii, aduna pentru păşunatul de obşte, vara, mare parte din animalele care aveau lapte: oi şi vaci, capre şi iepe, măgăriţe, fiecare cu puii  fătaţi în acel an, înafară de mieii care erau în ciopoare cu berbecii şi duşi mai departe, pe Muntele lui Brad …

        Cu toate că trecea pe lângă stâncării şi prăpăstii stăpânite de urşi şi tot felul de alte sălbăticiuni, cărarea era  parcursă fără incidente, oamenii, indiferent de vârstă, aveau încredere aparte în muntele lor. Iapa era obişnuită să-şi ducă stăpâna în siguranţă, avertizând-o la apariţia fiarelor, care nu erau puţine în zonă. De altfel, calea era liberă cumva, înaintea ei urcaseră din crăpatul zorilor ceilalţi sătenii, uneori câte un excursionist care asculta chemarea Înaltului …Dar, în munte, nici o cale nu este fără primejdii, multe erau şi sunt făcute după vorba unui înţelept din străvechime: în calea soartei nici un zid nu este inexpugnabil !

     N-a urcat până la stână, nici că avea în gând aşa ceva.

  A îndemnat iapa spre intrarea în Muncel, unde familia lor avea dintotdeauna cotroană zdravănă într-o poiană înclinată spre sud, de unde casa primea în lungul zilei căldură şi lumină. Fluiera bine şi puternic din buze, sau printre degetele mâinilor, chiuia în „vălurele” pe care soţul ei le ştia, cânta din frunză şi putea să-şi facă din pumnii îmbrăţişaţi „corn” în care sufla cu putere, să se audă din munte în munte; erau şi semne pentru soţul ei, care le ştia …

    S-au întâlnit, s-au ospătat şi s-au iubit acolo, scăldaţi în soarele aflat după vremea solstiţiului, Ghiţă cu teamă, cumva, faţă de burta mare a Marioarei, că …de !

  • Dragul meu, îmi cade bine, nu păţesc nimic, doctorul a zis că e voie, chiar e recomandat ; ce-ai zice dacă am avea gemeni ?

            Din ochii ciobanului se scurgeau lacrimi subţiri, de fericire, se scurgea mirul sfinţit al legăturii omului de munte cu propriul destin, credinţa lui în propria nemurire ; câţi ne credem, la tinereţe, nemuritori ?

     În lacrimile dulci florile poienii trimit primăvară perpetuă, sănătatea veşnică a vieţii.

         -O să-ţi trimit acasă, prin omul de-l avem în simbrie, toate cele,ţine-l pentru treburile grele, tu să ai grijă de tine şi să nu uiţi că nou-născutul e aşteptat nu numai cu toată dragostea, ci şi cu mulţumire către Cel de Sus, cui să lăsăm toată averea noastră dacă nu urmaşului !?

    S-au despărţit în crucea cărărilor, era spre seară, când se aud în munte chemări şi semne de adunare către stâne şi sălaşe, către cotroane şi conace.

    Puiul de urs, fătat cu un an şi câteva luni mai devreme, care încă nu ştia să vâneze, a sărit în joacă înspre faţa iepei, lângă stâncăriile legate cu soc şi corn, cu tufani de măceş şi mălaiul-cucului. A sărit în joacă, dar cine să ştie asta ?

     Iapa a ridicat brusc picioarele din faţă, apoi s-a rotit în două salturi, s-a cabrat nechezând înfricoşată, a lovit ursul cu copitele din spate şi, în acelaşi timp, şi-a aruncat stăpâna în prăpastie. Marioara, care retrăia cu zâmbet bucuros cele trăite lângă bărbatul iubit, aruncată fără veste din şa, a căzut greu şi urât, un colţ ascuţit a pătruns-o … A ţipat la iapă să plece la stână, s-o vadă Ghiţă. Ciobanul a venit cât a putut de repede, îngrozit. A găsit-o cu ochii uscaţi, desfigurată nu de durere fizică, ci de faptul că lepădase doi gemeni, doi pui de om morţi înainte de a se naşte. Când i-a văzut ochii deveniţi vineţi şi braţul sprijinit pe jungher, femeia a urlat de s-a cutremurat pădurea :

  • Nu-mi ucide iapa, Ghiţă, eu sunt vinovată, retrăiam cu ochii deschişi plăcerile avute cu tine, Ghiţă, a fost ursul, mai bine omoară-mă pe mine, eu sunt vinovată, eu, eu…

         Din pădure s-a auzit zgomotul unei rupturi ; ceva s-a rupt atunci între bărbat şi femeie, ori s-a pierdut împreună cu vieţile netrăite ale gemenilor lepădaţi. Femeia a scăpat cu viaţa înjumătăţită, după cum singură îşi repeta… adică trăia mai mult pentru Ghiţă. În clipa când bărbatul şi-a rupt hainele de pe el şi a legat-o strâns cu toate pânzele şi ţesăturile aflate pe ea, la îndemână, dinspre Muntele Negru au năvălit vălătuci de ploaie grea şi pădurea a căpătat culoare pierdută:era ca în ziua de Schimbare la Faţă… Marioara a sângerat până cei pricepuţi au adunat şi tocat plante de leac, dar răul cel mare a rămas : nu mai putea face copii !…

    E drept, soţul o căuta mereu, dar îmbrăţişările lor se terminau, pentru el, cu lacrimi ascunse în saramură. Femeia a înţeles, după o vreme i-a spus cu căldură în glas, stăpânindu-l în priviri cinstite, curate :

  • Ghiţă, te macină că n-avem cui lăsa averea? Nu trebuie să răspunzi, puterea şi darurile tale nu le au mulţi în sat, în lumea momârlanilor, găseşte-ţi pe una care să-ţi facă moştenitor de sânge, Dumnezeu mi-e martor că l-aş creşte ca pe copilul meu, dacă s-ar ajunge până acolo …

          Despre aerul şi păşunile din Muntele Dobrei, întâi, mai apoi despre toate platourile, marile şesuri ale munţilor din jurul Văii Jiurilor şi Şureanului (numite prin istorie şi Kogayon!), păstorii momârlani şi haţegani, cei sebeşani, gugulani, mărgineni şi chiar novăceni afirmă că sunt adevărate colţuri de rai pentru animalele urcate vara pentru păstoritul de obşte sau particular. Izvoare nenumărate brăzdează desenând în piatra muntelui şi muntenii se bucură de apă vie la toate stânile adăpostite în poienile codrului, sub păşunea alpină. La stâna lor, Ghiţă era ales an după an nu doar baci mare, ci şi şef de strungă, adică i se recunoşteau calităţile de gospodar adevărat, grijuliu cu averea lui şi cu averile celor din sat.

    Cum bine se ştie, legea muntelui e clară: când se căsătoresc tineri din sate diferite, cu animale în drept de păşunat fiecare în partea lui, cele intrate în zestre vin la stâna unde bărbatul are toate drepturile. Astfel, căsătorindu-se cu Ana din Iscroni, Pătru a urcat toate cele primite ca zestre la stâna de sub Cracul Mielului, Ghiţă i-a refăcut calculele de plată pentru sare şi lemne de foc, pentru simbriaşi, taxe de păşunat, de curăţat muntele, refăcut adăpători şi multe altele, cu un fel de bucurie pe care nu o mai simţise de mult timp. Chiar fără să-şi dea seama, se trezea uneori mângâindu-şi podoaba dintre picioare, una întocmită mai mare decât a multora, care îi dădea dreptul să rostească „minciuni” de felul „am o p…ă cât un par,/unde-o bag e vai şi-amar !”.  Cam toţi şi toate îl credeau, momârlanul fiind clădit de Doamne-Doamne cu de toate, iar dacă scăpa calul în porumbiştea vreo unei muieri doritoare, persoana în cauză îl lăuda …

      Când a văzut-o pe Ana între muierile venite după lapte şi brânzeturi, a îngenuncheat şi s-a rugat la bradul lui, vărsând lacrimi fierbinţi :

        -Doamne, au trecut ani de când ne-a lovit nenorocirea, trebuie să am un moştenitor de sânge, ajută-mă cu ceasu’ ăl bun, Ana ar fi numa’ bună, biata Marioara a dat în gura mare binecuvântarea, asta-i calea  mai scurtă, mai dreaptă şi n-ar aduce pagubă tinerilor, din contra, voi avea grijă !…

    Într-una din zilele când, abia sosită la Cracul Mielului, tânăra soţie ajuta prin comarnicul stânei la spălatul vaselor şi sedilelor, Ghiţă l-a chemat într- o cotroană de pază la târlă pe norocosul soţ, i-a spus câte în stele şi în lună despre oieritul în Dobrăi şi l-a „cinstit” cu ţuică de prună d’aia bună, până tânărul cioban s-a îmbătat criţă şi a uitat că Ana venise nu numai după lactate proaspete şi brânzeturi, ci şi să-l mulţumească, să-l mângâie şi să i se dăruiască aşa după cum, toţi bălcaşii acceptau şi înţelegeau asemenea relaţii în zona momârlănească. Adormit, ciobanul cel vârstnic l-a acoperit în adăpost cu un cojoc, i-a lăsat dulăii în pază straşnică, apoi el a coborât la stâna mare, spre miezul nopţii de vară, când toţi dormeau, obosiţi, în afară de Ana, care îşi aştepta soţul. A făcut aşa după cum a gândit cu mult timp înainte, s-a strecurat pe întuneric lângă tânăra, pofticioasa şi frumoasa muiere care, crezând că e bărbatul ei, s-a lăsat mângâiată pe o parte (cam aşa se „găseau” unul cu altul în aglomeraţia din acele zile…) şi i-a oferit plăcerea mult aşteptată şoptindu-i drăgăstoasă „Pătruţule drag, se vede că-ţi prieşte aerul în Dobrăi, ţi se arată mai mare şi mai vrednică, lasă c-o aranjez eu cum trebuie, pe la spate, să nu se prindă careva din jur, să te mişti uşor şi când va fi, să nu laşi sămânţa în mine, iubitule, să nu rămân grea, că trebuie să terminăm casa şi să ne apucăm de grajdul cel mare,aşa, aşa, apoi vom face şi copii câţi ne va da Domnul, să fii atent!”…

         Şi Ghiţă, hoţomanul, ajuns la borcanul cu miere, cum se spune, o băgă hotărât precum spusa „o băgă pe dânsa-ntrânsa şi-ncepură felegunsa” cu osârdie şi dorinţă fierbinte tare, că femeia se ţinea cu mâinile de gură, ca gemetele ei de plăcere să nu-i trezească pe ceilalţi, uitând să-l ajute s-o scoată, zicându-şi în extaz că „fie ce-o fi, unii ca noi şi-au ridicat grajd nou şi cu copii mici alături, şi cu muierile grele, noi de ce să ne tot ferim…”

    Pornită pe partea aceea, păstră podoaba bărbatului în ea pentru încă o plăcere, chiar mai mare, că aerul Dobrăilor întrema, însănătoşea …

    Dimineaţa, când se începea treaba după regulă, în timp ce Ghiţă ţinea muierile care găteau din glumă în glumă, spre marea mirare a Anei, Pătruţ apăru dinspre locul târlei de noapte mahmur strigând de departe „Ană dragă, sunt rupt de foame, pune-mi ceva să mănânc, că aseară am sărit peste masă, m-a tot cinstit baciul Ghiţă până m-am îmbătat de n-am mai ştiut de mine, am dormit ca boul pe coadă în cotroană… ce te uiţi lungă şi mirată la mine, grăbeşte-te, am treabă de nu-mi văd de cap!”

    Atunci tânăra soţie, încă îmbujorată de câte plăceri trăise noaptea, şi-a dat seama, a privit scurt către Ghiţă, acesta a dus degetul la buze şi, când au fost între patru ochi i-a spus în şoapte fierbinţi, convingătoare :

  • Anuţă, nu trebuie să afle nimeni ce s-a petrecut noaptea trecută între noi, dacă dă Dumnezeu şi se prinde prunc va avea avere destulă de la mine, vorba aceea, numai să-mi semene şi să fie flăcău, că ţi-a plăcut mult, după câte am văzut, o să mai vrei, ce spuneai de aerul sfânt al Dobrăilor? Doamne-ajută şi să fie într-un ceas bun, că eu am făcut ce am făcut cu binecuvântarea Marioarei, ştii că săraca nu mai poate face copii, după ce s-o prăbuşit în prăpastie !…”

    Şi, după ce războiul cel mare l-a silit pe Ghiţă să ascundă oi din turmă prin peşteri şi desişuri numai de câţiva vârstnici ştiute, să nu le confişte ba unii, ba alţii, când Pătru s-a prăpădit pe front şi acasă la Ana şi copii au venit numai decoraţii şi decrete regale, flăcăul cel mare de pe numele Pătrului a primit prin donaţie avere mare, de la cineva care nu şi-a dat numele, dar pe care toată lumea îl ştia, că fiul semăna bucată ruptă cu tatăl său adevărat.

    Totodată, oierul tăian răspândea peste tot că el îl va plăti bine pe flăcăul care era ascultător şi harnic, care sărea în ajutorul celor neputincioşi din sat, pe care îl ţinea mereu pe lângă el, în sat sau în transhumanţă…

    Marioara, pe care neamurile şi sătenii o trăgeau de limbă, răspundea zâmbind că toate s-au făcut cu ştirea şi cu binecuvântarea Celui de Sus. Călărea pe iapă urcând aceeaşi cărare către stâna din Dobrăi şi cotroană, mereu plânsă când trecea pe lângă prăpastia care îi răpise o parte din viaţă. După ce trecea stâncăriile, ochii ei de cer curat se luminau: câteodată, îşi spunea, ceea ce este dat să se întâmple, se întâmplă… şi adesea, alături de momârlanii tăieni se ruga la brad pentru o soartă mai bună, ştiind că-n inima rotundă cu miros de răşină stă, câteodată, Dumnezeu .