A fost cel mai ilustru vlăstar al unei strălucite familii macedo-romane, ce a  desfăşurat în Banat şi Ardeal un apostolat naţional de viaţă politică, culturală şi economică fără precedent.

Fiul lui Mihai şi Ecaterina Mocioni de Foen, s-a născut la 4 noiembrie 1841, la Pesta. A făcut studiile liceale la Budapesta, iar cele juridice la Universitatea din Budapesta şi Viena. În primăvara anului 1865 a devenit doctor ultriusque juris al Universităţii din Gratz. În acelaşi an intra în vâltoarea mişcării naţionale fiind ales deputat în circumscripţia Ritteberg (jud. Timiş). Chiar dacă era cel mai tânăr deputat român (24 de ani) se va remarca încă de la primul discurs parlamentar ţinut în şedinţa din 15 decembrie 1866, cu ocazia răspunsului la mesajul regal: „Rezervându-mi dreptul de a vorbi aici româneşte, în limba maternă, folosesc de astă dată limba maghiară, numai din motive de oportunitate”. A fost reales deputat la alegerile din 1969  și 1872, dar la 18 aprilie 1874 a renunţat la mandatul de deputat fiind convins de ineficienţa acestei forme de luptă într-un parlament dominat cu autoritate de reprezentanţii guvernului.

Cultura sa profundă, talentul oratoric şi entuziasmul naţional l-au impus drept conducătorul de necontestat al mişcării naţionale din Banat. Din iniţiativa sa, s-a întrunit la Timişoara, la 26 ianuarie 1869, o „Adunare naţională” ce a hotărât înfiinţarea Partidului Naţional Român din Banat.

Renunţând la activitatea parlamentară, Alexandru Mocioni s-a retras la moşia sa din Birchiş, de unde a continuat să sprijine mişcarea naţională printr-o orientare corectă, motivată de noile realităţi politice şi prin susţinerea solidarităţii româneşti în plan cultural.

Alexandru Mocioni a înţeles foarte repede că „legea, limba şi moşia” se pot apăra doar cu „arma cea nouă a culturii”. De aceea, îl găsim printre membrii fondatori ai „Astrei”, iar din 1901 va ocupa funcţiile de preşedinte sau preşedinte de onoare al prestigioasei asociații.

În calitate de membru fondator şi preşedinte al băncii „Albina” va sprijini material acţiunile majore ale „Astrei” şi în special Muzeul istoric şi etnografic din Sibiu pentru care va dona 24 000 coroane. În anul 1870 va sprijini iniţiativa înfiinţării „Societăţii pentru fond de teatru român”, devenind vicepreşedintele, iar din 1873 preşedintele acestei societăţi, ce-şi propunea să activeze pentru încurajarea şi sprijinirea reprezentaţiilor teatrale în limba română.

Alexandru Mocioni a fost şi un reputat publicist, scriind numeroase articole polemice şi inaugurând publicaţiile româneşti. În anul 1866 a finanţat la Viena gazeta politică „Albina”, publicaţie românească cu un pronunţat caracter naţional. În anul 1894 a pus bazele celui dintâi ziar românesc cotidian din Banat, devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai puternice organe de luptă şi de manifestare românească. Prin implicarea directă a lui Alexandru Mocioni, „Dreptatea” a reuşit să grupeze în jurul programului naţional pe marea majoritate a intelectualilor români din Banat. În 1901 Alexandru Mocioni va sprijini, alături de alţi intelectuali bănăţeni, apariţia ziarului „Drapelul” din Lugoj, adevărată şcoală gazetărească coordonată cu multă competenţă de Valeriu Branişte. Mocioni a fost membru fondator al „Drapelului” sprijinind apariţia ziarului cu o sumă considerabilă – 40 000 de florini.

Pe lângă numeroase articole şi studii, Alexandru Mocioni a publicat şi câteva lucrări: „Conştiinţa naţională” (1883), „Libertatea presei” (1888), „Problema vieţii” (1901) şi „Religiune şi ştiinţă” (1905).

Învăţând pianul la vârsta de 10 ani, se va dovedi un bun compozitor şi un pianist desăvârşit. Muzica sa era plină de romantism, iar melodiile izvorau dintr-o concepţie muzicală profundă.

La 2 aprilie 1909, generoasa inimă a celui mai valoros om politic bănăţean din acea perioadă, a încetat să mai bată. Dispărea, astfel, un mare român, „regele gândirii luminate şi a judecăţii înţelepte în toate treburile noastre obşteşti din ultimele decenii”. Aceste aprecieri erau făcute de viitorul Patriarh, Miron Cristea, în numele Asociaţiunii. De fapt, întreaga conducere de la Sibiu, realiza că „Astra” pierdea pe unul „dintre bărbaţii cei mai aleşi ai neamului nostru, care întreaga lui viaţă a fost o stea călăuzitoare a idealurilor noastre”.