O întâlnire cu cititorii mai ieşită din comun. Elevi de clase gimnaziale dintr-un sat de pustă, nu departe de graniţa cu Serbia. Ascultă prezentarea doctă, peste nivelul lor, a editorului şi criticului,care a uitat să amintească de programul „ Să ne cunoaştem scriitorii” al Uniunii Scriitorilor din România, pentru care alţii, din capitală sau din ţară primesc două sute de euro de căciulă. Noi, un pahar de suc şi câteva prăjiturele rămase de la Rusalii, puţin cam mucegăite, după cum avea să constate şoferul. Totul într-un preambul petrecut la biblioteca din comună, unde se fac facturi pentru nişte cărţi ce urmează a le fi date elevilor premianţi la sfârşit de an şcolar. Afacerea este a editorului, una, evident, păguboasă, pentru că preţurile cărţilor de care vrea să scape din depozitul lui de acasă sunt aleatorii, iar pe lângă titlurile trecute pe factură, mai lasă câteva, ca donaţie. Suma impusă de bibliotecară e fixă, 300 de lei, cât avea ea pentru acţiunea respectivă, care ar fi trebuit să se petreacă la bibliotecă, sau la căminul cultural, dar acolo se dădeau ore de salsa, unor tineri care probabil n-au mai citit nimic, în afara traducerii dialogurilor de la filmele pe care le urmăreau la televizor. Întâlnirea cu scriitorii ar fi fost a întregii suflări din sat, dar cum să aduni lume la ceva ce nu interesează pe nimeni? Nici măcar pentru politică nu mai pot fi adunaţi oameni, dacă nu se dă ceva, şi apoi cultura, literatura şi încă cea de azi, cu scriitori care nu apar pe toate micile ecrane este ceva dintr-o altă lume, paralelă, de care săteanu de la capătul de vest al ţării n-are nici o legătură.

Oricum singurii sacrificaţi, ca oriunde în ţară la asemenea manifestări, sunt elevii, care oricum până la ora unu din zi trebuie să stea la şcoală. Se organizează ceva ca un fel de oră de dirigenţie, câţiva dintre elevii mai isteţi sunt puşi să se gândească la nişte întrebări, iar ceilalţi să rabde  o oră în care nu se dau note şi nu se ia prezenţa. Editorul încearcă să se facă înţeles şi de elevii de gimnaziu, vorbind mai puţin despre proiectele sale editoriale şi mai mult despre autorul pe care-l prezintă, amestecând date bibliografice cu opiniile sale de critic vis-a-vis de opera celui prezentat, care, dacă ar fi fost directorul instituţiei judeţene a cărţii, şi, într-un fel mentorul spiritual al bibliotecarei din comună, n-ar fi ajuns să fie invitat la respectiva întâlnire. Cum s-a mai întâmplat de câteva ori în alte părţi şi cu acelaşi tip de audienţă.

Personal nu-mi doresc să ies în public decât prin cărţile mele, prin aceşti copii ai spiritului, să-mi dau măsura celor ce le port în suflet şi în minte, ca apoi să aştept reacţiile generaţiilor mai tinere vis-a-vis de ceea ce fac, să aflu dacă am fost suficient de limpede în felul de a-mi transmite mesajele, sau dacă mai fac parte, măcar prin producţiile universului pe care mi l-am constituit în ani, înăuntru celui mare, uman şi social, unde vieţuiesc, din lumea aceasta de la întâlnirile cu copiii, cu adolescenţii, eu mă încarc de energie şi speranţă, chiar dacă din tot ceea ce spun, ei nu înţeleg decât poveştile legate de tipografia mea de odinioară. Un tumult aproape visceral trăit, pe care mi l-a intuit şi l-a consemnat în nişte pagini dintr-o carte un confrate alături de care am muncit aproape douăzeci de ani.

La întâlnirile cu studenţii anilor mari, unde fusesem invitat ca reprezentant al unei generaţii de scriitori, când rememoram cam aceleaşi date, lucrurile păreau mai simple. Aceia trebuind să aibă ceva lecturi obligatorii din contemaporani, să-i recunoască măcar după nume, dar nu şi prin ceea ce au scris. Dar, poate din teama de a nu fi penibili faţă de colegi, studenţii nu mi-au pus întrebări, blocaţi şi de numărul mare al cărţilor dintre care ar fi trebuit să citească măcar una, fie de varietatea domeniilor artistice prin care am trecut oprindu-mă la literatură.

În mijlocul copiilor de gimnaziu, lucrurile par mai simple, le povesteşti ceva ce înţeleg, îi sperii cu două, trei cuvinte pe care nu le înţeleg, dar le-ar putea găsi în dicţionarele din biblioteca comunei sau a şcolii, dar pe  care nu le vor mai căuta, apoi îi laşi să-şi recite câteva din poeziile scrise de ei sau la care ţin mult, fie pentru că au trebuit să le înveţe la ora de limba română pentru o notă mai bună, fie pentru că au în ei deschiderea sufletească pentru aceste întâmplări ale culturii şi trăiesc în taină o lume dublă, paralelă cu cea de fiecare zi, de acasă. Pentru ei o singură carte e mult, necum cincisprezece mii, câte se spune că ar fi citit în viaţa lui scriitorul pe care-l au în faţă. Or pentru asta ar trebui să fie o localitate urbană de cincisprezece mii de suflete care să fi citit la viaţa lor măcar câte o carte fiecare, ceea ce e greu de crezut. Şi totuşi dimensiunea acestei biblioteci enciclopedice adunată într-un singur om nu-i sperie şi îl tratează ca pe bunicul lor de acasă, care o dată pe săptămână, duminica în loc să meargă la slujba de la biserică, răsfoieşte un ziar să afle dacă despre comuna lor s-a scris măcar două rânduri, să aibă ce comenta apoi la o bere, la una din terasele înşirate pe şoseaua ce duce spre Serbia, în cazul de faţă sau Ungaria, dacă e aşezată comuna pe drumul spre Cenad.

Totul se rezumă la ziua de mâine, la pâinea ei, pentru care se roagă concret atunci când spun Tatăl Nostru, şi nu la Duhul Sfânt, cum îi învaţă preoţii din sat. Vaca e vacă, câmpul dă roade sau se pârjoleşte sub soarele torid de iunie, găinile ouă, cocoşul cântă, berea e bere cu mult timp ascuns în spuma ei, copiii fac copii, apar moştenirile, botezurile, nunţile, îngropăciunile, ura dintre vecini pentru o jumătate de metru de umbră de pom care trece peste gard ş.a. O lume concretă care nu înţelege nimic din ceea ce înseamnă criza financiară a lumii şi trăieşte paralele cu tot ceea ce scriu ziarele şi se omoră comentatorii să lămurească lumea pe toate posturile de radio şi televiziune. O lume concretă în care se plămădesc viitoarele odrasle, copii şi nepoţi, doar cu grija pământului, animalelor, vecinilor şi neamurilor.

Descendenţilor unei asemenea lumi să le vorbeşti despre cicluri româneşri e mai mult decât o aberaţie, care dacă e o acţiune trecută în planul de muncă şi finanţată de o agendă culturală, trebuie făcută indiferent ce vor spune invitatul sau invitaţii aşezaţi în prezidiu. Şi totuşi, neaşteptat pentru cei de la pupitrul dascălilor, copiii pun întrebări: „De unde sunteţi?… De ce aţi venit în Banat” (parcă-i aud pe criticii din capitala Banatului, ori pe scriitorii din Caraş, întrebându-mă acelaşi lucru, de parcă aş fi venit din Noua Guinee, fără paşaport). Explic: „Soţia e bănăţeancă… repartiţia de după terminarea facultăţii etc. Apoi o altă întrebare: „Ce e arta?” Răspund printr-un citat din Nietzsche: „Fără artă oamenii ar fi striviţi de realitatea imediată”  dat doar pentru a contracara nişte explicaţii stufoase. „Care sunt cele mai bune cărţi de azi?” întreabă o fetişcană, aceeaşi care era iritată că persoana mea a ocupat Banatul. Evident, n-aveam să le vorbesc de Cărtărescu, Liiceanu, Patapievici sau Pleşu şi nici de Istoria critică a literaturii române a lui Manolescu, ci de Stăpânul Inelelor şi de Harry Poter, despre Tolkien, care, fără pretenţia de a fi un mare scriitor pe când era în viaţă, repovesteşte într-un amalgam marile mitologii ale celţilor şi germanilor pe limba propriilor săi copii. Apoi despre Rolling, care cu ecranizările tuturor cărţilor din seria micului vrăjitor a ajuns cea mai bogată scriitoare din lume, cu vreo treizeci de clase peste Dan Brown, despre care copiii nu ştiu mare lucru, spre bucuria mea. Că au citit sau nu aceste bestselers-uri nu cred, pentru că ştiu cam câţi bani sunt alocaţi de o şcoală sau de o bibliotecă comunală pentru achiziţia de carte, dar filmele le-au văzut şi deci aveam un teren de discuţie comun.

A doua zi primesc un email: „Întrebându-vă ce e arta şi ce presupune mi-aţi răspuns printr-un citat. Cugetând asupra lui mi-am dat seama că, eu personal, aş vrea să mi se implanteze/să-mi implantez un organ cu care să simt (pentru că tare nesimţiţi am devenit…), să percep lucrurile mult mai intens şi fără limite…”  Un copil căruia câteva cuvinte i-au deschis dorinţa de a-şi vedea lumea din jur printr-un alt ochi, şi mai mult de a încerca să se ridice peste nivelul lumii în care trăieşte. Doar că ideea „implantării” unui organ ţine de filmele de clone de pe micile ecrane, care-i fac dintr-o dată pe androgini hiperdeştepţi. Mie mi-au trebuit 65 de ani de viaţă, vreo 15000 de cărţi citite, suferinţa unei exigenţe la limita supravieţuirii pentru a-mi constitui un univers propriu.