Identitatea unui oraş este dată de diferitele sale istorii: economică, urbanistică, socială etc., printre care un rol deosebit de important îl are viaţa culturală, cu toate componentele sale. S-au scris valoroase volume de studii şi dicţionare despre lumea muzicii, artelor plastice, teatrului, literaturii, presei etc. din Timişoara. Doar filmul este foarte puţin prezent, lucru explicabil. Pe de o parte, filmul a apărut, comparativ, recent. Anul acesta, la 13 februarie, s-au împlinit abia 124 de ani de la brevetarea de către fraţii Lumière a procedeului tehnic numit cinematograf, iar până la descoperirea virtuţiilor sale artistice, au mai trecut câţiva ani. Pe de altă parte, în comparaţie cu celelalte arte, până în 1990 nu a existat în Timişoara vreo instituţie de stat care să aibă drept activitate producţia cinematografică sau măcar realizarea de reportaje TV. E drept că la un moment dat, prin anii ’70, se răspândise zvonul că la Bucureşti s-ar discuta despre înfiinţarea la noi în oraş a unui studio de filme documentare, dar nu a fost decât o speranţă, doar un vis frumos.
Singurele realizări locale înainte de Revoluţie au fost cele ale amatorilor particulari, respectiv, a celor organizaţi în cinecluburi. Aceştia din urmă au primit şi un nume: cineamatori.
În preajma anului 1920, doctorul Ludwig Diel, născut la Jimbolia (1888-1944), cel care a înfiinţat la Timişoara, în 1924 „Sanatoriul Bănăţean”, actualmente Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie “Dr. Dumitru Popescu”, avea deja un aparat de filmat, cu care a înregistrat scene de familie. Este probabil ca în anii următori numărul celor care filmau să fi crescut. Dar adevărata răspândire a acestor aparate a început în anii ’60, când în magazinele de la noi au apărut cele cu peliculă de 8 mm, urmate mai târziu de aparatele pe format Super 8 mm.
Cineva s-ar putea întreba dacă asemenea imagini private, din universul familiei: sărbători, aniversări, eventual călătorii etc., datorate unor particulari, în general, anonimi, realizate neprofesionist, poate cu stângăcii şi greşeli, lipsite de sunet, merită vreo atenţie. Desigur că asemenea imagini nu ar face azi „Breaking News!” la ştirile TV, dar ele pot să spună, de fapt să arate, foarte mult despre cum se trăia în anumite familii în urmă cu câteva zeci de ani, oferind detalii relevante despre viaţa privată. Un astfel de proiect foarte interesant, intitulat chiar „Secolul privat” (Soukromé století), a fost realizat de scenaristul şi regizorul ceh Jan Šikl, în 2006. A fost transpus de două DVD-uri, ce conţin opt filme de câte 52 min. fiecare, alcătuite doar din imagini de amator, din anii ’20- ’60, în care se poate vedea cum momente majore din istoria Cehoslovaciei: criza economică interbelică, ocupaţia nazistă, războiul mondial, apariţia comunismului, au influenţat viaţa unor oameni obişnuiţi. Câteva dintre aceste producţii au fost premiate la festivaluri internaţionale. La Timişoara, la Biblioteca Centrală Universitară, a fost prezentat unul dintre ele, care redă povestea unei familii, propietară a unui cinemtograf.
Mă întreb cine mai deţine la noi astfel de filme, rămase de la părinţi sau de la bunici? N-ar fi rău dacă vreo instituţie şi-ar propune să arhiveze asemenea documente vizuale şi să le treacă într-un format digital, desigur, cu acordul celor care le deţin. Dar, cunoscând inerţia existentă, probabil că nu se va face nimic. M-aş bucura să mă înşel.
Despre cinecluburi şi cineamatori, sau despre cum înainte de ’90, un grup de artişti timişoreni a îmbinat ingenios filmul şi creaţia din domeniul artelor vizuale, va fi vorba într-un articol viitor. E