Înainte de 1989, Constantin Mărăscu a fost o prezență constantă într-o serie de antologii ”tematice” apărute atât la Reșița, orașul primei tinereți a poetului (Vibraţii, 1971; Prinos, 1972; La flacăra din inimi şi cuptoare, 1973; Purtând în noi eterna Românie, 1974; La cota fierbinte, 1975), cât și la Timișoara (Atelier al cercurilor literare,1978). A debutat de sine stătător cu o carte intitulată Regăsirea din ziduri, alături de Viorel Horj, Nicolae Irimia, Petre Dinu Marcel, Marius C. Nica și Dorel Sibii, în volumul colectiv Ofranda vocalei (Editura Facla, 1979). Într-un asemenea context, primele semne ale desprinderii și ale propensiunii către o ideologie lirică proprie, alta decât cea impusă din afară, apar abia odată cu placheta din 1987, Cântând într-un oraș mare, și s-au cristalizat, după mai bine de zece ani, în Repetabilul Ulise (1999): o culegere de poeme cu totul aparte, aflată la mare distanță de versurile triumfaliste din prezențele editoriale anterioare. Una în care descoperim nu doar un scriitor cu spectaculoase și ample aderențe livrești, ci și unul înzestrat cu o redutabilă vervă ironică și autoironică, dispus să ia în răspăr marile simboluri ale culturii europene clasice, să suspende frontierele temporale dintre ”lumea frumos colorată” a Antichității și realitatea contemporană, să gloseze, cu nedisimulată seriozitate, cu asprime chiar, dar și cu destul umor, pe marginea unui topos recurent (eroul de la Troia), cu inepuizabile resurse de interpretare și hipertextualizare.

   În viziunea lui Constantin Mărăscu, Ulise este bărbatul universal, alter ego nu doar al poetului, ci și al tuturor bărbaților lumii. Un erou și un antierou în același timp, un model și un antimodel, devenit, azi, un banal obiect de muzeu din pricina condiției sale excepționale și a recurenței prezențelor culturale. Unul pentru care voiajul către Ithaca este un bun prilej de rememorare a meandrelor vieții, o ocazie de a contabiliza ”la rece” consecințele evenimentelor din propria existență percepute din unghiul de vedere al poetului modern, familiarizat cu meditația asupra condiției umane și a derizoriului pe care ele, evenimentele, îl incumbă. Posibil ”imn al bărbaților lumii”, volumul poartă un motto care se potrivește cu asupra de măsură poziției adoptate de autor: ”O, casă, dulce casă, cânta solemn Ulise de sub masă”… Aventura epico-liricizantă a lui Constantin Mărăscu pe tărâmul răstălmăcirii celebrului mit al Greciei antice continuă și în Ulise 2 – singuri, dincolo de noi (2002), Ulise 3 – răstignit printre ahei, (2007) și Ulise – între două lumi promise (2008), volume care atestă inepuizabila capacitate de invenție și de nuanțare a autorului, dexteritățile lui în a fantaza la infinit, în a imagina mereu și mereu alte și alte analogii și compatibilități între lumea contemporană și cea antică, într-un continuum temporal ce seamănă mai degrabă cu o stare pe loc a istoriei, decât cu o (s)curgere a ei printre/peste ani, secole și milenii. Volume-breșă în creația autorului, Strigând printr-un oraş mare (2012), Cântece de iubire de la Marea Moartă (2015) și Ocna de sare din soare, volumul apărut de curând*, ies doar aparent din perimetrul livresc-parabolic al poeziei lui Constantin Mărăscu, a cărei ideologie s-a cristalizat, în timp, în jurul ideii de (re)interpretare a realităților contemporane prin filtrul marilor ei repere spirituale: în fond, este vorba despre o constant aceeași atitudine de frondă bonomă în fața unei Istorii care se trădează pe sine întemeindu-și existența pe pilonii fragili ai unor repere derizorii, pasagere, pe cât de intempestive pe moment, pe atât de vulnerabile. Poetul a evoluat de la a cânta, la a striga într-un oraș mare, odată cu conștientizarea efectelor dezastruoase pe care crizele succesive ale omenirii le au asupra vieții cotidiene. Poezia sa capătă accente pamfletare, este crudă, aproape suprarealistă, ca în acest poem din Strigând printr-un oraş mare: ”cineva îți sparge mașina/ sau măcar ți-o zgârie din invidie,/ în timp ce vecinii/ se bucură de isprava neisprăviților/ și privesc din timp în timp sau tot timpul/ aceleași imagini la televizor,/ în timp ce oamenii străzii/ își împart între ei capacele de roți ale/ mașinilor/ în timp ce boschetarii/ își schimbă între ei pungile cu aurolac,/ diluant,/ benzină sau alte chestii mirositoare,/ în timp ce bancherii își calculeazã profitul/ și transformă băncile în cavouri de marmură/ neagră, roșie sau verde (în niciun caz albă),/ în timp ce politicienii își numără ședințele/ (la care au fost) pe degetele unei mâini/ și descoperă în word că discursul lor a avut/ chiar 320 de semne – doamne câtă elocință,/ inițiativă și bunăcredință” (În timp ce).

   Poemele din Ocna de sare din soare propun o imagine mult mai nuanțată a scenariilor epico-lirice în/prin care Constantin Mărăscu decripteză învolburările civilizației și impactul lor asupra lumii de azi, văzută în același registru contrastiv cu universul populat de zei, semizei și eroi exemplari ai Antichității. El încetează să mai fie, exclusiv, un poet citadin, animat de revolte și atitudini protestatare/contestatare, unul care se simte confortabil doar atunci când se exprimă în termenii vehemenți ai pamfletului și ai ironiei. Gândirea lui teatrală se extinde, se îmbogățește și se colorează imagistic și metaforic, dezvăluie o reacție mai ponderată, mai puțin vitriolantă. Jocul paronimic din titlul cărții tocmai acest lucru îl sugerează: sarea – lacrima, tristețea, și soarele – lumina, triumful alcătuiesc împreună polii universului spre care ideologia poetică a lui Constantin Mărăscu a evoluat, ajungând să perceapă, în proporții egale, amestecul de derizoriu și de încredere, de deziluzie și speranță, de concentrare și risipă pe care eterna dorință de mai bine a ființei îl presupune în ocna de sare (id est: lumea) pregătită de zei muritorilor: ”În țara în care toți știau ce e bine/ binevoitorii au pus pe foc sulițele,/ au aruncat de pe zid străjerii înarmați/ și-au sărbătorit victoria împotriva fricii./ Au cântat atât de tare în cetate/ încât n-au auzit torentul armatei plecate/ spre țara unde binele triumfa solitar/ și filosofii semidocți erau scoși din sertar.// În cer se dădea o petrece mare/ zeii pregăteau ocna de sare din soare” (Ocna de soare din soare). Este imaginea parabolică a cetății lui Priam, locul unde Cerul și Pământul se întâlnesc, locus mundi simbol al unei realități mereu identică sieși și aflată deasupra timpului. Chiar dacă nu și-a pierdut în întregime tonusul pamfletar, vocea poetului este mai încărcată de inflexiuni elegiace, sentimental-nostalgice față de tot ceea ce afectează, astăzi, sensibilitatea ființei umane, îndepărtând-o ireversibil de sine, într-o aproape tragică dialectică a construcției și deconstrucției: ”Orașul nou îl înfulecă pe cel vechi,/ cartierul nou se-nalță pe cel vechi,/ cimitirul cel nou își înghesuie morții/ peste morții cimitirului vechi,/ biserica s-a înălțat pe fundația moscheiei,/ armele s-au topit laolaltă/ cu tot cu sângele creștin și păgân -/ sub asfalt totul e bine,/ am vești că oasele lui Paul Chinezu/ s-au amestecat cu ale dușmanilor/ într-un vals somnambulic deplin./ Și totul spre bucuria arheologilor/ care mai deschid o palmă de istorie/ sub ochii nepăsători ai tramvaielor vuind/ tot mai departe spre stele” (Despre orașe). În viziunea lui Constantin Mărăscu, angoasa civilizatoare domină totul, poetul devine un simplu obiect abandonat în ocna de sare a lumii citadine tot mai copleșită de obiecte contrafăcute, de surogate, de produse artificiale: ”Poetul-obiect traversează parcul/ cu flori de plastic și flori de mătase./ Vrea să se încarce până la refuz/ cu aerul proaspăt de anveope rebutate/ și cu verdele ierbii pictate pe bănci./ S-ar putea la ora fixă să treacă diva/ cu fustă din staniol și sutien transparent,/ și poetul va ști că de sus se cere să scrie,/ indiferent ce, pentru a nu fi bănuit/ de misoginism, discriminare sau iubire” (Poetul-obiect). Atent la o realitate înconjurătoare care a încetat de mult să evolueze firesc, Constantin Mărăscu percepe schimbările prin filtrul unor trăiri intense în care, ajunse la incandescență, iubirea și moartea prilejuiesc experiențe limită, îl determină să lupte cu buldozerul de sentimente, îl silesc să aibă mereu ochii pironiți spre un trecut care nu mai furnizeză repere, lăsându-l pe poet să le inventeze singur, după reguli învățate înainte. Precum filosofii antici (”am citit că am am fost filosof sau poet/ asistat de muza în călduri, printre ahei/ cu noaptea și ziua între pleoapele ei”), el scrie despre (femei, tinerețe, rouă, întrebări, percepții, demolări, trădări și împăcări, moartea cuvintelor, vinovății, rosturi, durere, veșnicie ș.a.m.d.) conștient că furia cuvintelor nu mai este altceva decât o ”cascadă inutilă/ pentru urechile celor plecați” (Furia cuvintelor). Din aheu, el se transformă, încetul cu încetul, în arheu, depozitar al esențelor vieții, prototip al tristeții universale: ”Adâncă tristețe, tristețe adâncă,/ poetul ar vrea să scrie încă/ lângă patul celui care vrea să moară/ cu laptopul în preajmă/ și gândurile îl conduc/ spre viața veșnică rămasă pe facebook” (Depre veșnicie).Ocna de sare din soare este, din unghiul ideologiei literare a poetului, cea mai consistentă dintre cărțile lui Constantin Mărăscu, una care îl poziționează pe autor în zona poeziei  de meditație cu puternice reverberații filosofice.

(* Constantin Mărăscu, Ocna de sare din soare, Editura Eubeea, 2018