Acum mai bine de patruzeci de ani… în perioada studenţiei (mele) timişorene, am avut ocazia fericită să cunosc multe personalităţi, multe spirite remarcabile ale metropolei bănăţene şi culturii române. Într-un anumit fel, unele mi-au influenţat  devenirea ca modele în educaţie, formare, cercetare, creaţie, comportament, în activitatea profesională, sau au rămas ca semne distincte pe retina sufletului şi minţii. Fiecare cu aura sa inconfundabilă… Chit că, aşa cum se spune, sunt pline cimitirele de indivizi de neînlocuit… Dar, dincolo de subiectivităţile clipei, aproape pentru fiecare păstrez câte o fâşie de zare, care se iluminează, sau se adumbreşte, ori de câte ori îmi vin în minte nume şi chipuri, gesturi şi întâmplări dintr-o vreme tot mai mult înrămată în nostalgie…

Dintre cei mai trainic conturaţi pe retina sufletului îi descopăr pe Sorin Titel şi Damian Ureche, nu numai pentru că amândoi s-au născut în 1935 şi că ar fi împlinit anul acesta, în 2019, 84 de ani, ci pentru că fiecare avea şarmul său. Chiar dacă între cei doi, din câte am răstălmăcit eu lucrurile, n-a fost o iubire prea mare, ci doar o elegantă şi civilizată îngăduinţă reciprocă, în calitatea lor de modele de la antipozi, fapt pe care amândoi îl conştientizau.

Simplificând lucrurile, unul era adept al post-modernismului şi al barocului târziu, novator, iubitor al noului roman francez şi al experimentalismului; altul un tradiţionalist boem, transfigurând existenţa ca dăruire şi sfâşiere pentru idealuri, existenţă care trebuie reluată sisific, în zbaterea permanentă pentru căutarea azurului, purităţii şi mirajului…

Sorin Titel, prietenos, la fel ca Damian, dar pe alte coordonate, elitist, cu o cultură solidă, modernist, pus la punct cu cele mai noi volume ale prozei moderne (un „profet” al noului roman francez, pe care îl parcurge în original – am putea spune), adept, într-o vreme, al literaturii experimentale (alături de Al. Ţepeneag), cel puţin prin microromanul Lunga călătorie a prizonierului – metaforă a ecluziunii noastre într-un sistem concentraţionar fără ieşire, de tip kafkian, aparţinător al generaţiei 60, alături de D.R.Popescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Vasile Rebreanu etc. Mai adaug faptul că în garsoniera sa de pe Bulevardul V.I. Lenin, nr. 7, se aduna frecvent elita intelectuală a metropolei bănăţene (universitari, pictori, sculptori, actori etc.), în faţa cărora scriitorul pleda cu desăvârşită competenţă pentru ultima carte citită (M. Butor, Robbe – Grillet, Nathalie Sarraute etc.), o pictură, un film, o piesă de teatru. Printre ascultători, am avut bucuria să mă aflu şi eu în mai multe rânduri, ca proaspăt student, iubitor de literatură şi debutant în poezie… Ca ilustru reprezentant al prozei Banatului (s-au scris despre opera sa câteva cărţi şi sute de pagini critice, zeci de traduceri!), provenit din germinativa Ţară a Făgetului, ca şi mine, Sorin mi-a rămas apropiat, ca un frate mai mare, despre a cărui viaţă şi originală operă sper să mai am prilejul să mă exprim, mai ales că păstrez cu mândrie în bibliotecă atâtea cărţi cu dedicaţie, scrisori de la tatăl său (Iosif Titel), multe documente şi câteva amintiri de neuitat. După moartea sa prea timpurie (1985), am intenţionat să fac la Făget un muzeu sau măcar o cameră comemorativă…

Dar admiraţia mea a rămas mereu vie şi faţă de Damian Ureche, un poet născut, nu contrafăcut sau scremut din artefacte convenţionale şi fără miez. Unul care trăia inefabilul, poezia adevărată, pornită din freamăt şi zbucium, din avalanşă imagistică şi metaforică. Iubea nemăsurat boema, căci şi Timişoara acelei vremi avea boema sa, când mă gândesc fie şi numai la Traian Dorgoşan, Şerban Foarţă, Laurenţiu Cerneţ, Alexandru Deal, Radu Melnic, Ion Monoran, boemă din al cărei peisaj nu lipseau studenţi precum Dragomir Magdin, Virgiliu Bradin, Geo Galetaru, Teodor Bulza, Mihai Popovici, Dumitru Mărcuş, Diogene Bihoi, Petru M. Haş, Andrei Ujică şi încă alţi artişti plastici, actori, gură-cască, toţi dependenţi de recitaluri, libertate sufletească şi desfătare bahică… mulţi narcotizaţi de versurile Maestrului. Nu uit o asemenea seară, când, în compania lui Damian şi a unor cafele îmbunătăţite, la masa noastră, la Restaurantul „Palas”, s-a aşezat profesorul de limbă slavă Theodor Trâpcea. Maestrul n-a pierdut ocazia şi a trântit un catren (pe care-l reţin, aşa cum reţin, tot de pe atunci, şi multe alte versuri şi poezii întregi ale lui, căci recitarea a 2 – 3 poezii ale sale era regula de a-i fi în preajmă). Iată catrenul:

Beau studenţii vin din rouă,

Beau cu Damian Ureche;

Spun studenţii: slavă nouă!

Spune Trâpcea: slavă veche!…

Profesorul, bineînţeles, îl cunoştea în primul rând pe el, căci terminase filologia Universităţii timişorene la seral, şi zâmbea şăgalnic şi îngăduitor pe sub mustaţă.

Sclipitor, spontan, boem până la neglijarea propriei fiinţe (adesea umbla iarna fără palton!), cam certat cu regulile şi cu normele vremii, adesea obedient, însă, când interesele o cereau, înconjurat mereu de prieteni, tineri de obicei, unii pretinşi poeţi sau „făcuţi” pur şi simplu de Maestru. Făcea eveniment, un fel de sărbătoresc al lacrimei, de altfel, din fiecare întâlnire. Mai ales din cele nenumărate cu Radu Melnic:

Sunt poet şi sunt vremelnic,

Vreau să beau cu Radu Melnic

În acest moment prielnic…

Damian a fost şi a rămas pentru mine omul debordant, omul surpriză, un spirit fulgurant, un freamăt liric în continuă desfăşurare, un prestigitator al cuvântului inspirat, poet nativ, scânteietor până la incandescenţă, năvalnic în imaginaţie, trăire şi rostire:

Ştiţi voi cât cheltuieşte un copac

Să facă frunzelor pe plac? se întreba nu neapărat retoric, ci vizitat de muză şi cu o anumită doză de tragism poetul mereu în vervă, mereu neliniştit, pus pe enormităţi, dar şi pe şotii copilăreşti şi farse care îi reuşeau de minune (susţine şi Mircea Micu acest lucru) cu unii colegi de breaslă (Ion Velican, Horia Guia, I.D. Teodorescu, Radu Melnic, Marius Nica – sau Compo-nica – cum îi spunea Maestrul), care i-au căzut în plasa glumei nu o dată… Unele asemenea glume amicale au devenit legendare…

Privind în urmă şi răsfoind minunatele (sale) cărţi de poezie, printre dedicaţiile în fugă, pe colţul mesei, redescopăr cu bucurie, în volumul Ulcioare de Horezu (Ed. Facla, Timişoara, 1982), că în partea a doua a acestuia, intitulată Dedicaţii, într-un şir onorant de 65 de poeţi – scriitori contemporani: Al. Andriţoiu, Gheorghe Azap, Ioan Alexandru, George Alboiu, Cezar Baltag, Maria Banuş, Ion Dodu Bălan, Ion Bănuţă, Mihai Beniuc, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Virgil Carianopol, Nina Cassian, Al. Căprariu, Radu Cârneci, Mircea Ciobanu, Ion Cocora, (Ion Căliman), Eugen Dorcescu, Traian Dorgoşan, Ştefan Augustin Doinaş, Anghel Dumbrăveanu, Geo Dumitrescu, Ovidiu Genaru, Tudor George, Ion Gheorghe, Aurel Gurghianu, Grigore Hagiu, Ion Horea, Cezar Ivănescu, Traian Iancu, Al. Jebeleanu, Augen Jebeleanu, Ion Lotreanu, Ileana Mălăcinoiu, Ilie Măduţa, Mircea Micu, N. Motoc, Dan Mutaşcu, Florin Mugur, Vasile Nicolescu, Darie Novăceanu, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Duşan Petrovici, Ion Petrache, N. Prelipceanu, Dumitru Popescu, Aurel Rău, Dimitrie Rachici, Ioanid Romanescu, Petru Sfetca, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Corneliu Sturzu, I.D.Teodorescu, Valentin Tudor, Gheoghe Tomozei, Aurel Turcuş, Virgil Teodorescu, Dan Verona, Romulus Vulpescu, Vasile Zamfir, Horia Zilieru, aşezaţi în ordine alfabetică, la pag. 52 îmi este dedicată poezia Până aburesc fântânile, în care constat emoţionat că Maestrul a intuit câteva imagini şi simboluri emblematice poeziei mele de până atunci (îmi apăruseră doar două cărţi, dar multe alte poezii în presa vremii), într-o reuşită pastişă. Redau textul care-mi abureşte astăzi nostalgia:

Sub stele, sub acoperiş celest

Iarba luminează desăvârşirea,

Lângă amurgul de violă stai să suferi

Impactul dintre lebede şi nuferi.

Creionat cu miresme, mugure frig,

Lucrezi la ritualul genezelor,

Iar tu amurg delicat, răsfrânge-le

Până se umple de cântec sângele.

Minune de lut, secundă şi flaut,

Iată mâna răsărind pe pagini,

Când floarea respiră singurătate

Cu petalele îngândurate.

Litere şi nori, zidim cuvinte,

Preţul atingerii căii lactee,

Să umplem de sete săptămânile,

Până aburesc fântânile!

Notând în treacăt că în aceste poezii din secţiunea Dedicaţii Damian Ureche scoate la iveală portrete lirice ale unor poeţi români contemporani, conturate în bună parte printr-o parodiere uşoară, ori prin pastişarea versurilor acestora, voi demonstra, în finalul acestor rânduri evocatoare, că nu i-am rămas dator şi, în cursul timpului, gândind la Maestru şi la unele sugestii ale poeziei sale (mai ales că am suportat cu emoţie anii de după 1982, până la Revoluţie, pentru că poetul, după cum se ştie, a trecut ilegal graniţa şi volumul Ulcioare de Horezu a fost retras din librării şi dus la topit! Eu deţineam două exemplare!), i-am dedicat şi eu un modest ciclu de 4 poeme (pe care le redau mai jos, toate aducându-mi aminte de ipostaze cu marele poet):

Pogoară neaua

                   Lui Damian Ureche

Pogoară neaua peste sat

ca o hipnotică mirare,

mă caută sănii cu plecări,

eu nu mai pot să fiu plecare.

Pogoară neaua peste sat,

clinchete colindă orice casă,

doar plopul vânăt şi-a uitat

colinda-n toamna de mătasă.

Pogoară neaua, fulg cu fulg,

în mine se aşterne ca o mare,

din care nu mai pot să curg,

şi-n care sunt numai mirare…

Rămân buimac în neaua pură,

străluminări mă urcă, mă coboară…

Cuvintele mi-au îngheţat pe gură

şi în fântâni se face sară…

Trece-mă, apă…

         Lui Damian Ureche

Trece-mă, apă, şi spune-mi

cine mă clatină-n munţi,

pumnale din văz să adune

păstrăvii iuţi de sub punţi;

Trece-mă, apă, şi spune-mi

pietrele cum rânjesc din străfund,

în solzi mirosind a alune

şi-a înot lunecos şi rotund…

O, cine-ar putea lângă apă

să cadă din fructe pe jos,

când sângeră viu pe sub pleoapă

păstrăvul – curcubeu lunecos…

În vis aşteptarea mai scrie

cu sângele cald în oglinzi…

O, trece-mă, apă târzie,

la fântâna cu dor să mă vinzi!…

Trece-mă, apă, şi spune-mi

fereastra la care să bat,

paşii pe prag să-mi adune…

Când neaua pogoară în sat…

Se-mbracă iarba în cuvânt…

         Lui Damian Ureche

Coboară neaua pe pământ

ca o hipnotică mirare,

se-mbracă iarba în cuvânt

şi redevine cuvântare…

Din ceasul scurs în umbra sa

aripi de canură se înveşmântă,

spre a putea ilumina

cenuşa care ne-nspăimântă…

Neaua coboară, stele-ncărunţesc

şi-n ochi e-atâta vindecare,

din aburul surpat peste izvor

minunile pornesc în cuvântare…

Coboară neaua peste sat,

bătrânii-adorm în lemnul porţii…

De după fluturii de fulgi

se simte-n nări răşina morţii…

Nuntă aproape utopică

         Lui Damian Ureche

Şi insula aceea e numai o rostire,

un gând în mugure răstălmăcit,

se-aprind, pe ape, cămăşile de mire

şi freamătul e nunta spre care ai pornit.

Te-amesteci blând în unda care moare

şi crezi că-n linul ei e liniştea dintâi,

dar toropeala asta e numai amânare

până se vindecă săgeata în călcâi…

Nu-ţi fă nici ţărm, nici siguranţă,

că naufragiul luceşte peste scut…

Noi cântărim lumina în balanţă

şi apucăm vâslirea de la început…

Acum mai bine de treizeci de ani… se stingea Sorin Titel.

Acum mai bine de douăzeci de ani… se stingea Damian Ureche. Să ni-i închipuim pe amândoi, în 2019, la peste 80 de ani, ca pe doi mari scriitori contemporani, care, prin opera lor, fac onoare literaturii române şi întrec timpul.