Lorin

Lorin

(In memoriam Laurențiu Cerneț)

Scriam, cândva, odată : „Ieri, 29 februarie…, am fost în vizită la Maestru. În temniţa în care o boală temeinică, aşezată, îl păstrează doar pentru ea şi capriicile ei, de vreo cinci ani. Noroc cu umorul ce nu l-a părăsit nici în aceste clipe grele. El îl salvează. Într-un fel. Dar nu mai e cel pe care-l ştiam. Comunicarea, bat-o vina, are şi ea rostul ei. Nu ajunge să citeşti ziarele şi ce se scrie în ele ca să te simţi conectat la viaţă şi la realitate. E nevoie să ieşi între oameni, să-i vezi şi să-i auzi. Asta, mai ales dacă ai fost un om activ, mereu prezent în viaţa socială. Boala l-a rupt de realităţile zilei. Într-un fel a fost bine, în altul… La el ajung ecouri vagi a ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume. De aici poate şi refuzul său de a mai scrie.

Era răbduriu. Dar mai sensibil. Aducându-şi aminte de pătimirile lui din alte timpuri, lăcrima. Am depănat amintiri. Îndepărtate… A fost, paradoxal, un singuratic dintotdeauna. Poate de aceea şi-a acceptat soarta. Sau era un filozof. A văzut cum e lumea de viciată şi şi-a alcătuit mai demult o alta nouă, nereală, din elemenele pe care el le deţinea şi cu care se juca cu mare deuinvoltură. O lume paralelă, fragilă dar. Se întoarcea în ea ori de câte ori cea reală îl trăda. Şi mereu l-a trădat cum au făcut şi unii oameni din viaţa sa.

Semănam. N-am vrut să-l rănesc şi de aceea nu i-am spus că aveam ceva în comun. Mă străbătatea, uneori, ca şi pe el, o doză de ranchiună pe care nu mi-o puteam reprima. E poate o moştenire a celor de unde ne tragem. Nu-i uităm cu una cu două pe cei care ne-au făcut rău. Putem fi darnici până la sărăcie, dar putem fi şi zgârciţii pământului când ne este atacat amorul propriu.

Era pe înserate când am plecat de la ei. L. nu venise de la conferinţa cu şeful Hari Krişna, încât a trebuit să urmez intrucţiunile lăsate de ea: să încui uşa pe dinafară şi să pun cheia în cutia poştală. M-am simţit ca un temnicer care-şi închide victima în celulă. E a nu ştiu câta oară când urăsc instrumentele astea de claustrare: liftul, care când e defect nu-l poţi folosi să ajungi în cer, interfonul, care nu te lasă să intri într-un bloc dacă gazdele nu-ţi răspund, din motive diferite…

Pe Maestru l-am lăsat în lumea lui. Îngustată. Cu gândul să-l mai vizitez din când în când. Şi-am făcut-o mereu, cât mi-a permis timpul şi starea sufletească. Apoi… o perioadă, luată cu multele probleme cotidiene…”

Nu mai înserasem demult prin acest cartier.

Era o experienţă nouă, la anii ăştia, când trecem pe străzi cunoscute, la interval mare de timp. Pe Ecaterina Teodoroiu, la nr.1, am intrat în curtea unde locuiau, cu zeci de ani în urmă, nişte consăteni de-ai mei, la masa cărora am mâncat de multe ori şi, nerecunoscătoare, n-am apucat să le mulţumesc cât s-ar fi cuvenit, mereu cu scuze în minte.

Era lugubru. În casa din faţă, se căsca o hrubă în locul pivinţei; probabil noii proprietari aşteaptau primăvara să reclădească peste ruinele fostei construcţii una mai nouă şi mai frumoasă !

Când să ies în stradă, o voce guturală, de ins luat în posesie de alcool, mă întreba pe cine caut. Până am ajuns în Piaţă l-am tot auzit chemându-mă.

Piaţa Traian. Câţi paşi mi-am lăsat acolo… câţi dus şi câţi întors. În drum către şi dinspre fabrică. La ora 5,30 şi înapoi la 14,30. Drumuri făcute din datorie. Fără convingere. Aveam un contract de ispăşit, încheiat cu Fabrica 1 Iunie. Ori veneam de la liceu. Vreme de mare chin. Cu vreo iubire-n cârcă.”

Şi nu demult, scriind o altă poveste : a Emiliei Lungu-Puhallo. Paşi cât să străbaţi o lume. Un univers… Nu m-au obosit nicicare. O făceam pentru prietenii mei : Lorin şi Mili.

„Acum pavajul strălucea de la ploaia ce se aşternuse gospodăreşte să spele cenuşiul pietrelor. Magazine, cu ferestre oarbe. Case încă neluminate… Am trecut cu gândul într-o iarnă, pe strada Neculuţă, ninsă, pustie la acelaşi ceas de seară…

Piaţa acum răsună doar sub paşii mei…

Atunci, ploaia se îndesise. Unele magazine încă erau deschise. Am intrat aşa ca omul care are timp berechet de cheltuit. M-am uitat fără să văd ceva. Oamenii nu aveau formă. Erau doar voci. Am trecut printre ei cum trece un fulger sau o undă sonoră şi mi-am văzut de drum. Paralel cu mine, zgomotos, tramvaiul, iar la troiţa de lângă cinematograful Parc, o femeie şi doi copii aprindeau lumânări, pentru un pustiu, într-o înserare şi mai mare.

Eram deja udă, dar mersul pe jos, prin lumea puţină, îmi făcea bine. Mă răcorea. Îmi limpezea gândurile. Ăsta e avantajul marilor oraşe: că mereu poţi să fii singur, dacă vrei, într-un puhoi de oameni.

Nu vreau să motivez faptul că nu-l mai vizitasem pe Maestru şi că aveam remuşcări din pricina asta, dar străzile acelea îmi trezeau amintiri dureroase care mă-ntorceau într-o vreme deloc prielnică.

Nu se pierduse de-a lungul timpului, prin încercările grele, dar avea să-l piardă boala şi nerăbdarea ei de a-l îngenunchia.

Ne adusese pe amândoi trenul încoace, spre mirajul marelui oraş, parcă să ne piardă urma, pentru că aici nu ne mai purta nimeni de grijă.

Înainte a de a auzi că a plecat în ,,lumea drepţilor” simţeam o nelinişte ciudată care nu avea explicaţie.

Săptămâna Patimilor l-a trecut pe Maestru de-a dreapta Domnului. Asta a fost presimţirea mea. Nu i-am spus niciodată pe nume, dar acum când ne aşteaptă acolo sus, îmi permit – şi cred că e de acord – să-i spun: la revedere, Lorin!”

Preconizasem, când încă era proaspătă în minte imaginea scriitorului să-l comemorăm în satul în care s-a născut, alăturea fiindu-ne sătenii Cerneţiului, în vechea capitală a „Ţării Mehedinţiului”.

Cu mirosul cernelii încă neuscată o Desagă cu saga, carte rămasă în manuscris după plecare sa în eternitate, aştepta cititorii. Un sponsor generos, mehedinţean şi consătean cu autorul – Sevastian Armaşu – a răspuns dorinţei noastre de a da la iveală această saga de după revoluţie în care eroii dragi scriitorului, confuzi după marile schimbări, încearcă să navigheze în acest fluviu uman derutat.

S-a întâmplat totuşi când poeta Mădălina Olteanu, nepoata autorului să rezoneze la ideea noastră şi să înfăptuim ce se cuvenea mai demult: să-l comemorăm pe Laurenţiu Cerneţ.

De astă dată, aveam în „desagă” două volume: Desaga cu saga şi Veşti din 2020. Cea de-a doua carte a văzut lumina tiparului prin dorinţa şi generozitatea scriitorului Dumitru Oprişor.

Aşadar, 11 mai 2012. La cea mai veche biserică din sat, una din cele patru: Sf. Nicolae, cea la care a oficiat părintele scriitorului: preotul paroh Victor Bobleanţă, lansam aceste două volume, în prezenţa consătenilor, a unor oameni de afaceri din Timişoara, a copiilor de la şcoala din localitate, a presei locale, a unora dintre oficialităţi a şi a gazdei noastre părintele Ştefan Guliţă, cel care a înţeles importanţa acestui demers, acela de a ne aduce aminte de personalităţile ţinuturilor noastre, trăitoare acolo sau oriunde altundeva în ţară sau străinătate.

În alocuţiunea sa, scriitorul Alexandru Moraru l-a evocat pe cel care a fost  “fratele nostru întru scris” şi un prieten devotat. S-a referit şi la cuprinzătoarea operă a autorului, amintind de romanele sale de referinţă, dar şi la volumele marcate de umoru-i fin cu care încerca să “schimbe” sau măcar să atenueze unele dintre defectele omenirii.A