Să fie oare o „cenuşăreasă” costumul în spectacolul de teatru? M-am întrebat eu, nu întâmplător, ci provocat de un eveniment teatral al minunatei actriţe Mariana Tofan de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad,  dedicat anume costumului. Când scriu un text de teatru, îmbrac la urmă personajele, nu din ignorare, ci din dificultatea pe care o resimt de a-mi imagina ce haine să scoată din garderobă, adică nu mă prea pricep să le îmbrac. Sau trebuie să apelez la documentare dacă ele configurează un anumit timp, o epocă. Ştiţi cumva ce rochie purta misterioasa brunetă din sonetele lui Shakespeare? Poezia interiorizează, arareori îmbracă. Dante, în Infernul, cu smoală le-a îmbrăcat. Dar Euridice în Empireu? Sublimată în spirit. Proza – mă pricep şi la acest gen în felul meu – nu poate ocoli echiparea pesonajelor, o face în cuvinte, stimulând imaginaţia lectorului.

Teatrul, în schimb, aduce imaginea pe scenă. Vizualizare, dar şi determinare pentru mintal. Un personaj comic presupune o costumaţie în context cu umorul sau ironia, ca să nu mai vorbim de grotesc. Costumul însuşi defineşte persoana, mai accentuat decât în realitate, cu mijloacele artei. Prin croiala şi culorile lui însoţeşte interiorizarea dramaticului, caricaturizează, contribuie din plin la plasticizarea ambientului scenografic. Face şi el parte din artele vizuale. Se poate scrie, în cuvinte şi imagini ale costumului, o istorie a teatrului. La prima privire a costumaţiei personajelor poţi deduce epoca, timpul. În epoca noastră, modernă, postmodernă, spectacolul de teatru a adus pe scenă şi „costumul natural”… purtat de zeiţa Afrodita la ieşirea din spuma Mării Egee. Când, la începutul secolului douăzeci,  la Petersburg pe scenă, celebra dansatoare Isadora Duncan a „îmbrăcat” costumul ei natural, elita culturii din sală a rămas mută, dar s-a dezlănţuit urmând aplauzele lui Stanislavski. În 1977, în Polonia am văzut că se purta „costumul natural” în spectacole de Grotovski sau Tomaşewski. La noi, ştim că după revoluţie a făcut cutremur Silviu Purcărete. A apărut moda copietoare. Importante şi în acest caz  sunt motivarea şi expresivitatea.

Costumul joacă şi el teatru, e un personaj de culoare, de imagine care poate stârni râsul şi chiar lacrimi. Nu este o „Cenuşăreasă”. Acesta ar fi răspunsul şi pentru mine când scriu vreo cronică de teatru.