Știam prea puțin despre Nicolae Labiș. În 1964 a apărut volumul „Moartea căprioarei”, pe care l-am cumpărat imediat și l-am citit pe nerăsuflate. Atunci mi-am dat seama că poezia este și altceva față de ce se scria în perioada aceea.Volumul acesta îl am și acum în biblioteca mea la loc de cinste, socotindu-l ca pe o piesă rară. Atenția mi-a fost atrasă atunci asupra poeziei „Moartea căprioarei”, pe care am memorat-o cu ușurință, neuitând-o nici acum.

         Timpul face în așa fel, de multe ori, ca lucrurile să se lege atât de bine încrustându-ți în viață unele episoade cu amintiri de neuitat. Așa se explică faptul că, aflându-mă în București, să aflu că la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Bulevardul Ana Ipătescu va avea loc o manifestare omagială vizând împlinirea a zece ani de la trecerea în neființă a poetului Nicolae Labiș. Am făcut totul să particip la acest eveniment. Ca un singuratic, tânăr poet provincial, m-am strecurat printre mulțimea de scriitori veniți în cunoscuta sală a sediului Uniunii Scriitorilor.

         La un moment dat, foșgăiala celor prezenți s-a potolit în timp ce a apărut Zaharia Stancu așezându-se, parcă obosit, pe scaunul de la prezidiu. După o introducere, specifică timpului de atunci, Zaharia Stancu a intrat direct în subiect, aducând în discuție diverse aspecte din viața lui Nicolae Labiș punând accentul pe pierderea unui mare poet. Vocea lui Zaharia Stancu devenise treptat din ce în ce mai tulburată, iar în momentul când a încercat să descrie întâmplarea accidentului cu tramvaiul, care a determinat moartea lui Nicolae Labiș, fața i s-a umplut de lacrimi, iar cuvintele sale deveniseră neauzite. A fost un moment emoționant, văzându-l pe Zaharia Stancu plângând, înghițindu-și cuvintele. Sala căpătase tăcerea unei catedrale, iar din când în când era sfâșiată de vorbele întrerupte ale lui Zaharia Stancu.

        Ca mulți dintre scriitorii din sală mi-am șters și eu câteva lacrimi din colțurile ochilor. La plecare am ieșit din sală cu imaginea sfâșiată de plânset a lui Zaharia Stancu. De ce a plâns autorul cunoscutului roman „Desculț”? Poate el știa mult mai multe despre moartea lui Nicolae Labiș. Și cred că știa.        

În cartea „Moartea unui poet”, scrisă de Gheorghe Tomozei, apărută în 1972, se află multe informații privind dispariția lui Nicolae Labiș, ca urmare a unui accident dubios.După ce am citit această carte mi-am dat seama că Zaharia Stancu nu a plâns degeaba.