Boema timișoreană underground și Gheorghe Pruncuț

Boema timișoreană underground și Gheorghe Pruncuț

Poeții boemi autentici, dacă nu se reinventează, mor tineri. Poate pentru că de la o anumită vârstă încolo nu te mai ține pasul cu ritmul boemei. Ghiță Pruncuț avea 45 de ani când a plecat în „salonul refuzaților” din „lumea umbrelor” (Nina Ceranu).. 30 iulie, 1995.

Era „boemul absolut” (Daniel Vighi), „boem al periferiilor,emblematic tragice” (Ion Arieșanu), era pupila, „pruncuțul ” lui Tanti Bibi, și amândoi, sub prietenia ocrotitoare a lui Eugen Bunaru, „tătucul” cenaclului „Pavel Dan”.

Era poetul versurilor scrise pe foi volante, fițuici ferfenițite prin buzunare, notate cu creion sau cu pastă roșie ori neagră, publicate doar postum. În același an,1995. îi apare volumul„Umilul meu veac”, cu poeme adunate de Nina Ceranu,la Editura Eubeea –  editura boemei  și a marginalizaților, cum era și Editura Marineasa – a optzeciștilor cu buzunarele goale și cu suflet prea plin și prea mare pentru timpurile noi parșive.

Prietenul său Eugen Bunaru, în colaborare cu Valeriu Drumeş ori cu Marian Oprea, se îngrijește de alte volume: „Moartea muzicantului”, 1997, „Smerenii pierdute”, 2001 și antologia „Clipa ascunsă”, 2006, toate trei la Editura Marineasa.

În „Istoria din cutia de pantofi”, D. Vighi scria despre „slăbănogul romantic” arestat de Securitate, ca făcând parte din grupuri „subversive” și somat să-și explice versurile „Nu voi minți nicicând că-i primăvară/ Un soare fals dă ordin să trăim/ Și-ngenunchiată școala milenară/  E virgula ce-așteaptă să vorbim”, era „„răposatul poet de cartier Gh. .Pruncuț, actant – mistagog al unor beții prin birturi proletare.”

Amintea de un alt boem al aceluiași timp, reșițeanul Ion Chichere, cu volumul lui de versuri „Poeme vesele și triste scrise prin cârciumi comuniste”. (Doar că acesta a știut să-și gestioneze foarte bine opera poetică). S-au descoperit odată la cenaclul „Cora”,când citea Pruncuț și Chichere apăruse pe ușă nonșalant cu un pepene verde în brațe): „Tu ești Chichere?!” „Tu ești Pruncuț?!”, s-au îmbrățișat euforizați și seara a continuat cu ei în tandem, recitându-și versurile, ca un turnir cavaleresc pentru Doamna inimii, Poezia.

Era autodidact și recita amestecat versuri proprii și versuri din Esenin, Bacovia, simțindu-se afin în cuget și simțiri,tragic esenian, trist bacovian.

În volumul „Așteptările slăbănogilor” (2004), aveam două prozeluțe,instantanee, cu Ghiță Pruncuț personaj. În una, ”O pasăre și un greiere: încercări eșuate de a rata o noapte albă”, cu motto din versurile sale, „Sunt potcovite dorurile mele/ Că drumu-i lung şi demodat,/ Vai, pasărea de raza unei stele,/ Muşcată de- nălţimi s-a spânzurat”, transfiguram acele peregrinări nocturne prin cimitirul evreiesc, povestite mie de Eugen Bunaru. Pruncuț recita din taica Bacovia, în timp ce de la casetofon se infiltra insidios Chopin, continua apoi, încăpăţânat, cu „versuri proprii, nepublicate, dar decretate geniale prin cafenelele literare, de confraţi preocupaţi doar să-şi publice volumul următor… «Mi-au ruginit arhanghelii-n vopsele/ Şi stelele le simt cum putrezesc…»”.

Cealaltăprozeluță era intitulată „Vizitiul” (holograma celui din poemele lui S. Esenin, poetul cu „Moscova cârciumărească”, parcă perechea lui Pruncuț într-un samizdat comunal amurgului vinețiu.,cu versurile lui Pruncuț motto,Primeşte, mamă, viaţa înapoi/ Căci necuprinsul iarăşi se destramă,/ Şi cineva, cuprins de vâlvătăi, / La Carul  Mare umbra mi-o înhamă”și debuta în atmosferacenaclului de atunci, de la mansarda dintr-o locuință de epocă, patriarhală,de noblețe scăpătată, a Marianei Pop, pe undeva pe str. Andrei Șaguna, dincolo de Prințul Turcesc.(„De la «Mansardă» văzduhuind vârcolaci… ”). (,,,) Intrară boem, ca nişte Crai de Curte-Veche, prefabricându-şi o morgă de înalţi diplomaţi ai urbei culturale”.

Programat să citească,Pruncuț, tot bachic euforizat, nu mai lăsa loc de alte intervenții, când umil, „,„Sunt un Baudelaire şi cânt bacovian…”,când apostrofând cinic: Când o să mor eu, o să faceţi pipi la modul industrial…”, când cerând stăruitor:„Lăsaţi-mă-n picioare, să-nnebunesc puţin…”. „Mă lăsaţi ori ba? Nici Mitropolitul nu m-a întrerupt, când mi-a pus patrafirul pe cap şi i-am spus şi lui cinstit:«La Dumnezeu în poală sângerez/ Bătut în patru cuie ruginite…»”. Lidia (Handabura) îi transcria de zor versurile, transpusă:„E atât de hieratic, ca o rostire duhovnicească”. „Credeţi că-i batjocură? continua el. Eu nu mai fac parte din colcăiala asta cu zulufi…Mă grăbesc, şi nu e nici o bravadă:«Hai, pasăre, cloceşte universul/ văzduhuind din aripă cântarea…». Sărută mâna Lidei::„Ţi-a plăcut şi rahatul ăsta? Zău?! Calcă-l în picioare!” (…)Ascultă mai departe, asta e superb:«Strigătul nopţii departe s-a dus/ Încheietura spaţiilor doare/ Şi ninge lumină, copilul Iisus,/ La târg, peste marea vânzare…»”

După un timp, ziarele locale scriau: „Poetul damnat al Urbei a încercat să se sinucidă. Transportat la spital, se află acum sub îngrijiri medicale…”Poetul alunecase în Bega, furat de mirajul Fata Morgana.După două săptămâni, ziarele anunţau incredibilul:„În urma unei pneumonii, a murit trubadurul damnat al umilului veac. Înmormântarea va avea loc în cimitirul Rusu Şirianu”.

„Câteva coroane. Sincere prin puţinătatea lor. Uitată, maică-sa stătea umilă într-o margine, încă neînţelegând că va locui de-acum singură…Rude, apărute ca zarzavaturile pe piaţă, vânau hulpav hârtiuţele, deşi nu prea ştiau cu ce se mănâncă mâzgălelile alea cu poezii ale lui Geo, dar gândeau că nu trebuie să le scape din mână un viitor eventual profit.”

În sala Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, era lansarea cărţii lui „Umilul meu veac” –debut postum. În sala unde nu intrase niciodată. „Atunci când urcase totuşi şi în sala cu pricina, fusese pus sec la index:«D-le, vă rugăm, aici este lume serioasă…»Acum era omor de lume, stârnind chiar mirare prin cordialitatea alăturărilor, dat fiind timpul tulbure, şi împestriţat de culorile politice: încriminaţi foşti comunişti alături de regalişti ori nostalgici peneţecedişti ori pesemişti, fovişti, tineri năbădăioşi de la un ziar local fulminant pupat amical cu lupi domesticiţi de la un alt ziar local cu secera şi ciocanul ascunse”.

Eugen se simţea singurul sincer suferind, şi îndrăznea un „j accuse” sub acoperire,fără nominalizări:„Din amatorism critic, poetul a fost periferizat în boema urbei. L-am admirat nu doar pentru curajul de a scrie poezie, ci şi pentru acela de a trăi în poezie, într-un timp şi într-o lume în care acest gest de Don Quijote însemna o asumare sigur perdantă.”

            Şi cum „de morţi numai de bine”, un critic cu greutate, abia acum îşi declina erudiția: „Poetul ne învaţă ce e poezia genuină, gnomică şi reflexivă, cu amplitudini cosmice. O poezie religioasă şi nu chiar, a unui răzvrătit umil Sisif…”

Boemul absolut visase să meargă la Muntele Athos:„Acolo, eu, Nastratin Hogea, voi putea scrie în sfârşit volumul meu:«Golgota, Golgota mă are la mână,/ Tâlhar cu o mie şi unul de prunci,/ Şi chiuie moartea prin golful uitării,/ Lovindu-mă iarăşi cu ţeasta de stânci…»”.