Nicolae Roman 5 august 1900- 25 noiembrie 1977

Este atât de frumos, firesc şi necesar să ne aducem aminte, măcar din când în când, de acei oameni deosebiţi, care rămân în spiritualitatea unui topos, în memoria afectivă a generaţiilor ce ne perpetuează fiinţa, ca nişte lujere de lumină, şi să-i ţinem înrămaţi în pleoapele recunoştinţei ca într-un sanctuar al imaginarului. Aşa cum ne-am face datoria faţă de propria devenire, petrecând, peste timp, curcubeul. Unii dintre aceşti oameni deosebiţi înving clipa, adunându-se acolo unde nimeni nu-i poate conturba şi nimic nu-i mai poate strivi, în liniştea de dincolo şi în amintirea noastră. Numai cu lumina reamintirii şi gândului ne mai putem înfrupta din roadele minţii şi creaţiei lor doldora de umanitate, frumuseţe şi dăruire, fără a face compromisuri cu vremurile şi propria conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât, prin ideile, creaţia, faptele lor, ei trăiesc încă, noi avem obligaţia morală să-i recunoaştem ca pe nişte personalităţi de seamă ale Banatului şi ale românis­ mului, să le trecem pragul spiritual cu smerenia şi respectul cuvenit acelui izvor pururi reîntineritor, dă­ tă­ tor de învăţătură şi înţelepciune, mereu zbuciumat în interesul şi temeiul fiinţei naţionale, aşa cum a fost Nicolae Roman, dincolo de măruntele răutăţi ale clipei…

O asemenea personalitate credem că a fost şi personajul central al lucrării de faţă, care a avut o viaţă onestă, trăită în cea mai mare parte în sme­ re­ nie şi anonimat, o existenţă dăruită poeziei, publicisticii şi slujirii altarului credinţei strămoşeşti, sub nobila zare a unui autentic şi înălţător patriotism. Este vorba despre Nicoale Roman, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori şi prieteni, dintre bănăţeni, alături de Cassian R. Munteanu, Anişoara Odeanu, Traian Birăescu, René Brasey, ai marelui scriitor Camil Petrescu, în scurta sa trecere de „trei primăveri” prin Banat, ca redactor la câteva publicaţii din Lugoj şi Timi­ şoara, în entuziasmul naţional şi emulaţia culturală ce s-au iscat după Primul Război Mondial, odată cu împlinirea unui ideal, prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Născut în anul 1900, la 5 august, în localitatea Ritiševo – Râtişor, lângă Vârşeţ (Serbia), din părinţii Lazăr şi Călina Roman (născută Jurca), familie de ţărani nu prea înstăriţi, dar iubitori ai luminii cărţii (aveau cam zece iugăre de pământ, într-o vreme familia a posedat şi birt, iar tatăl lui Nicolae a fost o vreme mai îndelungată şi primar al localităţii). A decedat la 25 noiembrie 1977, la Făget, unde a ajuns să locuiască, umil şi nevoiaş, în condiţii insa­ lubre, într-o cămăruţă, cu mobilă improvizată (un pat şi o masă atârnate pe pari sau butuci din lemn, iar în loc de duşumea vatră din lut…), în fun­ dul unei curţi, pe strada Coriolan Brediceanu, în ultimii săi ani de viaţă.

Trebuie să subliniem, chiar din primele rânduri ale acestui modest demers monografic că personali­ tatea şi idealul fiinţei lui Nicolae Roman s-au identificat cu însăşi „nădejdea” şi dorul fiinţei româneşti pri­ gonite de vremuri, idealuri în care el credea cu ardoare încă de pe băncile şcolilor prin care trece.

Din informaţiile pe care le deţinem rezultă că înflăcăratul patriot de mai târziu urmează cursurile şcolare, cu întreruperi, în satul natal (şcoala primară), la Vârşeţ, apoi la Lugoj (o parte a liceului), Oraviţa şi Caransebeş (Academia Teologică), pregătirea preoţească încheind-o cu calificativul „distins”. Scrie versuri încă din anii de şcoală (de la 10 – 14 ani), de pe băncile liceului, şi debutează în publicaţia „Foaia poporului român” şi suplimentele literare „Foaia ilustrată” şi „Cucu”, tipărite la Budapesta. Încă de atunci, se bucură de aprecieri din partea prof. dr. Szücs Geza, care vede în tânărul de numai 15 – 16 ani un real talent. Concomitent, are şi multe necazuri şi şicane din partea altor profesori, care nu vedeau tocmai cu ochi buni preocupările sale creatoare şi dedicate studiului şi traducerilor de poezii clasice din literatura maghiară în limba română.

Fiind elev la Lugoj, în anul 1918, Nicolae Roman şi un alt coleg din Ardeal sunt aleşi în unani­ mitate, în numele elevilor (de la Liceul „Coriolan Brediceanu”), să participe la Marea Unire de la 1 Decembrie la Alba Iulia. În acelaşi an este numit preşedinte al Societăţii de Lectură „Mihai Vodă Viteazul” din Lugoj, după care, în anul următor, 1919, se înscrie la Institutul Teologic din Caransebeş. Peste numai un an, în 1920, îşi tipăreşte primul şi singurul său volum de versuri, Psalmii sufletului. Poesii, la Lugoj, în Tipografia „Drapelul”, semnând cu pseudonimul Calomfir Nufăr. Volumul cuprinde un număr de 59 de poezii scrise între anii 1910 (chiar de la vârsta de 10 ani Nicolae Roman scrie versuri, după cum rezultă din datarea poeziei Improvizaţie, Râtişor, 1910 – n.m. I.C.) şi 1920, fiind împărţit în cinci cicluri: Psalmii sufletului, Zări violete, Flori de Nufăr, Sonetele Femeii şi Viziuni, volum care îl înscrie pe adolescentul autor printre primii poeţi moderni ai Banatului, dacă nu chiar ai literaturii române. Merită să menţionăm, în fugă măcar, şi faptul că la toate poemele cuprinse în volum tânărul poet notează la subsol localitatea şi data unde şi când au fost scrise, cât şi numeroase dedicaţii pentru diverse personalităţi ale culturii, publicisticii şi literaturii bănăţene din vremea respectivă.

Începând cu anii 1919 – 1920, tânărul Nicolae Roman are şi o activitate publicistică vie, constantă şi foarte bogată, în mai multe centre de cultură şi spiri­ tua­ ­ litate românească din Banat, coordonând sau colaborând la diferite publicaţii, la unele fiind invitat şi iniţiat de însuşi redactorul-şef al acestora, nimeni altul decât marele scriitor Camil Petrescu. Iată câteva dintre aceste publicaţii, în mare parte efemeride ale vremii: „Zorile”, „Lupta”, „Banatul” (la Lugoj), „Ba­ na­ tul românesc”, „Voinţa Banatului”, „Limba ro­ mâ­ nească”, „Luminătorul”, „Almanahul Banatului” (la Timişoara), „Ţara”, „Ţărănimea” (în Oraviţa), „Foaia diecezană” (la Caransebeş), „Graiul românesc” (în Panciova), „Graiul românesc” (la Bucureşti), „Nădejdea”, „Biruinţa” (la Vârşeţ), la câteva dintre acestea fiind redactorul şi colaboratorul cel mai apropiat al lui Camil Petrescu, în oraşele Lugoj şi Timişoara.

Aşa cum declară în cartea de evocări, mărturii şi contribuţii Trei primăveri (Editura Facla, Timişoara, 1975), ediţie alcătuită de Simion Dima, în capitolul O suită de amintiri (p. 83 – 101), rezultă că încă din momentul venirii sale în Banat (mai 1919, după ce depune spre aprobarea Consiliului Dirigent din Sibiu cererea sa de numire într-un post de profesor la Timişoara, Camil Petrescu soseşte la Lugoj, unde devine redactor şef al ziarului „Banatul” – n.m. I.C.), Nicolae Roman îl cunoaşte pe Camil Petrescu, se bucură de prietenia „definitivă” a acestuia şi marele scriitor de mai târziu îl ia colaborator la publicaţiile coordonate de el şi îl implică pe tânărul poet şi gazetar în mai toate activităţile sale culturale, acţiunile publice şi critice (inclusiv în campania electorală din primăvara anului 1921, din circumscripţia Oraviţa, pentru Parlamentul României Mari, după care „aventura” electorală a marelui scriitor se încheie cu un eşec). Această colaborare şi prietenie rezultă şi din consemnarea indirectă, prin transfigurare artistică, din capitolul final (al treisprezecelea, Comunicat apocrif) al capodoperei romaneşti camilpetresciene, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care marele romancier modern şi adept al autenticităţii în arta scrisului îl transfigurează în episodicul personaj Orişan pe prietenul său bănăţean din realitate, fragment din care se desprind şi grozăviile războiului: „A venit şi Orişan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie şi acum sunt câteva zile cu Orişan. Între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi ca moartea. Şi totuşi încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui – căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt, poţi cunoaşte oamenii – dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puţin am vorbit eu şi camarazii mei de front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în «Legiunea străină». În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se deprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte în marşuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: «Mamă!… Mamă!…».

Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcând prizonieri, capturând mitraliere şi material. Ştim că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu, după oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda… împru­mutată.

A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut… Acum căpitanul Corabu a primit… ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă.

Când Orişan e mai bine, ieşim să mâncăm la un birt din oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să-l evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig şi mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele şi plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Nicolae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, bărbatul Anişoarei, care e «voluntar» la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziţie cartierului, iar ei ataşaţi lângă automobil, capătă numele de «voluntari»). Pentru ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele.

Spitalul tip «Regele Cavol I» e în marginea şoselei şi are în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni, care-i vindecă pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Nicolae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat şi acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzându-ne, şi, deşi trebuie să aibă febră, zâmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundat vor rămâne multă vreme nedestupate, dar îşi plimbă privirea după gesturile noastre şi surâde cu ochii, cinstit şi sfios ca un câine al pământului.

– Eşti rănit rău, la cap, Zamfire?

Clătină din cap negând şi pe urmă ridică uşor cuvertura şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbeşte cald.

Cred că am devenit ca un mort şi mă clatin. Orişan a încremenit şi el. Nicolae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cât a fost de sluţită de suliţe.

N-aveam ce mai spune… Tăcem aşa îndelung şi pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.

Pe drum Orişan mă întreabă cu gând inspirat:

– Te mai  gândeşti la revoluţie?

– Nu, ca stareţul Zossima  al lui Dostoievski, mă închin, şi eu, în faţa «nenorocirii care va veni»”. (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Ediţie îngrijită şi curriculum vitae de Florina Ichim, Editura „Gramar”, Bucureşti, 2007, p. 247 – 249). Aceste fraze sună ca o mărturie peste timp despre durere, sacrificiu şi prietenie a unor oameni care s-au cunoscut în momente limită ale vieţii lor şi nu au avut răgazul suficient să o declare în momentul aproprierii lor, dar şi datorită înstrăinării lor într-o lume bulversată de război, aşa încât au sublimat-o în operă literară.

Admiraţia pentru omul şi marele scriitor Camil Petrescu este astfel motivată mai târziu (prin anii 1974 – 1975, când este contactat pentru a contribui cu amintirile sale la împlinirea cărţii amintite, Trei primăveri, prin Simion Dima, directorul de atunci al Editurii „Facla”, Timişoara, 1975; unele comunicări informative dintre cei doi erau transmise prin mine – n.m.I.C.) de către Nicolae Roman: „Consider drept o onoare deosebită faptul că am fost învrednicit să-i câştig prietenia mai mult decât mă îndreptăţeau vârsta (pe atunci, Camil Petrescu avea 25 de ani, iar Nicolae Roman, în primăvara anului 1919, nici nu împlinise 19 ani – n.m. I.C.) şi aptitudinile mele. Cred că această apreciere a scriitorului am câştigat-o prin ataşament, prin încrederea ce i-o acordam, prin strădania de a fi leal şi loial, prin sârguinţă şi punctualitate, dar mai ales prin faptul că, asemenea lui, n-am încercat niciodată să-i cunosc ceva din trecutul lui, din viaţa lui intimă”. Iată ce calităţi deosebite îşi recunoşteau reciproc cei doi tineri abia ieşiţi din adolescenţă, dar, cel puţin unul (Camil Petrescu) trecut prin experienţa războiului; o spune Nicolae Roman la p. 84 a cărţii amintite!…

După plecarea la Bucureşti a lui Camil Petrescu, în urma nereuşitei în campania electorală din ţinutul Oraviţei, pentru un loc în Parlamentul României Mari, Nicolae Roman va mai rămâne o perioadă la Oraviţa, unde, între anii 1923 – 1925, va colabora la publicaţiile „Ţara” şi „Ţărănimea”, pe care le-a şi iniţiat, de altfel. Tot în această perioadă are probleme cu autorităţile, fiind arestat şi trimis sub escortă la Cercul de Recru­ tare Caransebeş, ca „dezertor”, dar dovedindu-se că este cetăţean iugoslav, cu paşaport în regulă, este pus în libertate.

Prin anul 1925 reuşeşte din nou să ia legătura cu familia şi, primind ceva bani, se înscrie ca elev în clasele a VII-a şi a VIII-a la Liceul din Oraviţa, unde dă şi primul examen, dar, înaintea celui de-al doilea, este chemat telegrafic în Iugoslavia, pentru satisfacerea serviciului militar, în caz contrar părinţii fiindu-i ameninţaţi cu confiscarea averii. În consecinţă, între anii 1925 – 1926 îşi va satisface serviciul militar, în Serbia, după care, în împrejurări deosebite, de neînţelegeri, certuri, boicoturi şi intimidări din partea auto­ rităţilor, dar şi a nehotărârii minorităţilor ro­ mâ­ neşti din Serbia, împreună cu vreo doi preoţi şi vreo doi învăţători, entuziaşti şi profesionişti, ajutaţi fiind de un grup de ţărani fruntaşi din jurul oraşului Vârşeţ, în anul 1927 editează ziarul „Nădejdea”, organ independent pentru apărarea drepturilor minorităţii ro­ mâne din Iugoslavia. Publicaţia a fost tipărită la înce­ put în patru pagini, apoi în opt (primul număr apă­ rând în 24 aprilie 1927). Chiar din anul apariţiei, ziarul devine organ oficial al Partidului Român din Regatul S.C.S. (Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – n.m. I.C.).

Din anul următor, Nicolae Roman urmează cursurile Academiei Teologice din Caransebeş, pe care le încheie cu nota generală „foarte bine” şi calificativul „distins”, iar în martie 1934 ocupă postul de preot (II) în Alibunar (Serbia).

După prăbuşirea regimului de dictatură al rege­ lui Alexandru şi al generalului Petar Zifkovič, este însărcinat cu redactarea statutului Comitetului Central Român (nume sub care îşi continua activitatea Partidul Român, camuflat), al cărui secretar general este ales, dar, constatând discordia gravă dintre condu­ cătorii români, corupţia şi frauda deşănţată, se retrage definitiv de pe arena politicii militante, dar va rămâne toată viaţa un înfocat adept al cauzei naţionale.

În primăvara anului 1940 este mobilizat ca preot militar, fiind repartizat într-o unitate de Crucea Roşie de pe lângă Statul Major şi avansat, astfel, de la gradul de căpitan la cel de preot militar locotenent-colonel. În anul 1941, într-o conferinţă preoţească se propune ca preoţii români, din considerente umanitare şi creştine, să se înroleze voluntar în armata română. Astfel, Nicolae Roman ajunge, parte din anii 1942 şi 1943, preot militar în Batalionul 9 Vânători de Munte din Vulcani. În anul 1943 este demobilizat şi candi­ dează ca preot la Parohia (I) din Alibunar. După război, în anul 1945, este ales în unanimitate ca preşe­ dinte al secţiei române a Frontului Popular din Alibunar, funcţie din care, din cauza unor nemul­ ţumiri şi dezamăgiri, îşi dă demisia în anul 1947.

În luna octombrie a anului 1947 trece în Ro­ mânia, unde activează ca preot în mai multe localităţi din zona Făgetului: Bichigi, Zolt, Bucovăţ, iar în 1960, la cererea sa, pentru îngrijirea sănătăţii, la băile din Buziaş, este transferat pentru o scurtă perioadă de timp ca preot la Icloda, dar mutaţia îi este respinsă, nefiind încă, în acea perioadă, cetăţean român. În anul 1962 i se aprobă cetăţenia statului român.

Bolnav, în ultimii ani ai vieţii, se retrage la Făget, unde locuieşte într-o căsuţă modestă, cu lut pe jos şi cu mobila strict necesară, improvizată de el, dar curată, într-un fund de curte interioară, umbrită de nuci, pe strada Coriolan Brediceanu.

În locuinţa sa mai mult decât modestă, dar liniştită, i-am făcut câteva vizite în anii 1975 – 1977, după ce, încă din 1973, reluasem, mai organizat, consecvent şi temeinic, activităţile Cenaclului literar-artistic „George Gârda”, al cărui membru şi secretar eram încă de la înfiinţare (la 6 octombrie 1967). La şedinţele de lucru ale cenaclului, după ce aflasem câteva amă­ nunte despre viaţa şi activitatea sa (prin doamna Iustina Popa, care-i era gazdă), începusem să-l invităm, în anii aceia de sfârşit de viaţă, şi pe Nicolae Roman. Ne bucuram de renumele său, de prezenţa omului modest, îngândurat şi tăcut, adus de spate, vizibil marcat de boală, cu faţa palidă, osoasă şi luminoasă, pe care luceau vioi ochii vineţi, uşor spălăciţi de tristeţe şi de vârstă. Îl vedeam înconjurat, în viziunea noastră de atunci, tinerească şi uşor romantică, de aura insolită de cel mai bun (apropiat) prieten dintre bănăţeni ai lui Camil Petrescu. Albit de vreme şi tot mai firav la trup, dar scânteietor şi acid în replici, adesea, stârnit, pus pe şotii şi pe recitat versuri cam deocheate de-ale lui George Topârceanu şi alţi autori clasici, ori alte lucruri nostime despre unii scriitori sau oameni de cultură, pe care noi nu le cunoşteam pe atunci, Nicolae Roman reuşea de fiecare dată să stârnească interesul şi să încălzească atmosfera, determinându-ne să-l invităm la toate întâmplările noastre literare. În entuziasmul nostru de atunci, de a face ceva deosebit pentru cultura şi literatura Făgetului şi a zonei (cenaclul chiar avea o asemenea cuprindere), nu ne era teamă nici de faptul că era faţă bisericească şi, vezi, Doamne, în vremea aceea trebuia marginalizat şi văzut, din reflex, ca opozant al ateismului propovăduit de unii activişti zeloşi, nu îngăduit, aşteptat şi ocrotit în manifestările noastre cultural-artistice! Nu am ţinut cont de adversităţile unora, ba, mai mult, cunoscându-i multele necazuri, bătrâneţea, şubrezenia trupească, boala şi sărăcia, dar şi cerbicia demnă de a nu se plânge şi milogi la nimeni (şi mai ales la autorităţi!), câţiva cenaclişti, cum am putut, punând mână de la mână (că nici pe noi nu ne scoteau câştigurile afară din casă!), l-am ajutat, într-o toamnă târzie (cred că în 1976), cumpărându-i o maşină de lemne şi transportându-le în curtea aceea cu nuci, pentru încălzirea modestei cămăruţe a preotului Nicolae Roman, mai spulberându-i, pentru o vreme, multiplele griji şi suferinţe. De altfel, pentru că am evocat această secvenţă şi spre cunoaşterea unora mai năzuroşi, dar aprigi cu vorba, cărora ani destui nu le-au căzut prea cu tronc nenumăratele realizări ale cenaclului făgeţean, le pot împrospăta memoria prin menţiunea că Nicolae Roman nu a fost singurul preot care a făcut parte din cenaclu şi a participat activ (timp de trei ani) la manifestările noastre, înainte de anul de graţie 1990. În acest sens, mai adaug câteva nume de preoţi: Puiu Doinel (preot în Gladna Română), Ionică Montoi (preot în Susani), Petru Stamate Dragomanu (preot pensionar, profesând în Dumbrava, dar locuind în Făget), aceştia fiind şi publicaţi în tipăriturile (caietele) cenaclului din acea „vreme odioasă”, fără teama de a fi admonestaţi sau interzişi de cenzura vremii.

Omul modest, credincios şi tenace, militant pentru cauza naţională a românilor, aplecat cu largă înţelegere asupra lumii, adept al faptei izvodite dintr-o îndelungată cugetare şi dezbatere subiectivă, bun cunoscător al poeziei mari europene, dar şi al literatu­ rii româneşti interbelice, mai ales al poeziei (printre pre­ feraţii săi enumerându-se Camil Petrescu, bine­ înţeles, apoi Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, ori, în calitate de mare maestru versificator, cum îl considera pe George Topârceanu, acestuia cunos­ cându-i şi recitându-i cu multă pasiune şi savoare, în grup restrâns, chiar şi acele versuri mai puţin „ortodoxe”), mi-a împărtăşit, cu căldură şi luciditate, câteva dintre ideile crezului său artistic de o viaţă. Mi le-am notat atunci, în primăvara anului 1977, pentru un eventual articol sau interviu, întrucât pregăteam cu febrilitate pentru tipar primul caiet al cenaclului nostru. Dar, în urma stingerii sale neaşteptate, în data de 25 noiembrie 1977, acele notiţe au devenit necrolog, care s-a publicat în caietul tipărit pe lunile octombrie – noiembrie – decembrie ale aceluiaşi an. Iată câteva dintre notiţele de atunci: „În poezie este peren nu efemerul, trecătorul, ci ceea ce este constant valoric în viaţa unui popor, poetul atunci îndeplinindu-şi menirea când exprimă sentimente profund umane, care frământă întreaga comunitate. Poeţii tineri trebuie să se inspire din frumoasele şi autenticele modele populare orale şi din cele culte, consemnate adânc şi nepieritor în spiritualitatea românească…”. Acestea erau gândurile unui om, creator şi îndrumător spiritual, trainic legat de vatra neamului său, de idealurile poporului său.

Preotul patriot, cât şi publicistul percutant şi-au îndeplinit cu mare conştiinciozitate menirea slujind altarul bisericii străbune, întemeind şi colaborând la o mulţime de publicaţii în arealul Banatului istoric, iar poetul Nicolae Roman avea de tânăr o viziune modernă asupra creaţiei poetice, fiind adeptul unei îndelungate strădanii asupra textului literar. După opinia sa, nu orice scriere poate deveni poezie, iar creatorul nu trebuie să se considere niciodată mulţumit de opera sa. Poate şi datorită acestei conştiinţe exigente şi autocizelatoare, al simţului măsurii şi rigorii sau, poate, al conştientizării zădărniciei actului creator, într-o vreme în care preoţii găseau mai greu canale de exprimare şi editare a creaţiilor proprii, sau din nemăsurată modestie, ca poet, Nicolae Roman a publicat destul de puţin după anii 1945. Trecut de 70 de ani, în ultima parte a vieţii sale îmi spunea că lucrează la o carte de proză cu caracter  autobiografic, cuprinzând şi consistente mărturii şi amintiri despre Camil Petrescu şi despre alţi scriitori bănăţeni. Deşi deţin o parte însemnată din manuscrisele sale, între care poezii inedite, epigrame, scrisori, două variante de autobiografie (niciuna terminată), atitudini scrise faţă de scriitori şi presa vremii, toate obţinute prin generozitatea Feliciei Iliescu, din Lugoj, nu am descoperit o asemenea lucrare, ci doar notiţe mai ample, ordonate pe capitole, despre Camil Petrescu. Cele două variante de autobiografie, scrise pe două caiete simple, cu linii, se opresc la anul 1962 şi au fost întocmite cu scopul de a fi primit în Societatea Scriitorilor Români, după cum scrie pe coperta unuia dintre caiete… Să se fi pierdut un asemenea manuscris?!… Ar fi păcat!… Câte lucruri necunoscute, revelatoare nu ne va fi dezvăluit într-o asemenea lucrare!… Câte figuri luminate ale acestui colţ de ţară, Banatul, şi nu numai, n-ar fi putut învia, sub necunoscute aspecte, din paginile unei asemenea lucrări ale unui observator de atitudine, limpede şi percutant ca acest preot şi poet mult prea încercat de viaţă, Nicolae Roman?!…

Cu aproape un an înaintea morţii sale, la rugămintea lui Simion Dima, directorul de atunci al Editurii „Facla” din Timişoara, am organizat la librăria făgeţeană (în data de 7 decembrie 1976), în onoarea preotului, poetului şi publicistului Nicolae Roman, lansarea cărţii Trei primăveri, în care, cum am mai amintit, avea publicate consistente pagini despre perioada lugojeană şi timişoreană a lui Camil Petrescu. A fost o manifestare emoţionantă, cu multe amintiri şi comentarii, la care îmi amintesc că l-am luat de acasă şi, apoi, condus acasă, cu maşina lui Cornel Veselău, un alt împătimit om de cultură al Făgetului. Tot atunci, mi-a dăruit şi una dintre ultimele sale creaţii, Inscripţie, pe care am şi publicat-o în primul caiet al cenaclului „George Gârda”, după interviul pe care i-l luasem şi care a devenit necrolog.

Alte câteva creaţii ale lui Nicolae Roman, scrise până în anul 1922, au fost descoperite de poetul Aurel Turcuş şi de cercetătoarea Elena Borugă în Albumul casei de la vie, din colecţia familiei Brediceanu, un fel de Mecena al Lugojului de odinioară. De remarcat faptul că în acest album se mai regăsesc nume prestigioase ale literaturii şi culturii noastre: Lucian Blaga, Victor Vlad Delamarina, Tiberius şi Caius Brediceanu, Valeriu Branişte, Adrian Maniu, Athanasie Demian, Filaret Barbu, V. Şorban, Alma Cornea Ionescu etc.

Nu cu multă vreme în urmă, înainte de a se stinge şi el, poetul Aurel Turcuş a reuşit să descopere şi să xeroxeze volumul de versuri Psalmii sufletului, sem­ nat cu pseudonimul Calomfir Nufăr, singura carte a poetului, preotului şi gazetarului patriot, care ar merita o mai mare recunoaştere şi cinstire din partea noastră.

Activitatea lui Nicolae Roman, legată atât de profund şi statornic de aspiraţiile naţionale ale româ­ nilor bănăţeni, întruneşte toate exigenţele pentru a fi cercetată, cunoscută şi pusă în valoare aşa cum se cuvine, iar manuscrisele şi articolele sale, alături de notiţele despre scriitorii bănăţeni (care, într-o mică măsură, se publică în lucrarea de faţă, alături de sin­ gurul său volum de versuri editat), ar putea constitui o culegere reprezentativă pentru cultura spaţiului bănăţean.

Pentru că între manuscrisele rămase de la Nicolae Roman am descoperit şi o poezie dedicată marelui său prieten din tinereţe, Camil Petrescu, intitulată Inscripţie, scrisă la Făget şi datată 1973, o redăm în finalul acestor sumare consemnări despre acest uitat om de cultură bănăţean, păstrând, în bună parte, punctuaţia:

Inscripţie

Pe mormântul lui Camil Petrescu

Când între vii n-oi fi – şi-n cale

Nu îi mai tulbur fără rost, –

Vor spune basme ireale,

M-or zugrăvi cum nu am fost.

Cercetători, – de astă dată

Nu din iubire ori respect, –

Vor scrie fleacuri, pentru plată,

Şi ca să aibă un subiect.

Astfel, stimate trecător,

Profit, din toate, n-o să-ţi fie:

Vei şti că sub candoarea lor

S-ascunde doar… ipocrizie!