Fascinaţia filmului (II). Povestea unor proiecții

Fascinaţia filmului (II). Povestea unor proiecții

George Schinteie, cunoscut poet timişorean, în 1984 a devenit metodist la Casa Tineretului din Timişoara. Oficial, funcţia lui se numea Instructor principal cu munca politico-educativă. Deşi această denumire era constrângătoare, el a organizat câteva „acţiuni”, cum se numea în limbajul de atunci, care ieşeau de sub acea umbrelă. Una dintre ele a fost legată de film.

         Ce te-a atras la lumea filmului?

          Visul meu de licean a fost să devin regizor de teatru, dar părinţii nu m-au lăsat. Părerea oamenilor de la ţară despre cei care lucrau la teatru nu era prea bună. Aşa că mi-au spus: te duci la altă facultate, altfel nu-ţi dăm bani. Am ales filologia, la Oradea, apoi la Cluj. După facultate am ajuns jurnalist la ziarul „Viitorul” din Drobeta Turnu Severin. Ulterior, am realizat singur un ziar săptămânal, „Lumina de pe Lotru”, la Voineasa-Vâlcea, am fost colaborator la Radio Oltenia, din Craiova,  la Radio Iaşi, apoi am ajuns şi la Timişoara.

          Visul meu cu privire la IATC (Institutul de artă teatrală şi cinematografică) rămăsese undeva în suflet, ca o neîmplinire. Dar iubirea pentru arta teatrului şi a filmului n-a dispărut niciodată. Vedeam cu nesaţ spectacole de teatru şi film, oriunde făceam un popas în vreun oraş, cu diferite treburi. Făceam parte din trupa de teatru studenţesc şi eram unul din membrii cineclubului studenţesc orădean. Iar cât timp am lucrat la Drobeta Turnu Severin, făceam parte din trupa de teatru a Casei municipale de cultură, Severinul neavând, nici atunci, dar nici azi un teatru profesionist. Priveam filmele din perspectiva realizării lor, a mijloacelor artistice folosite, a mesajului şi mai puţin a poveştii cinematografice. Urmăream şcolile de film existente în Europa şi evoluţia filmului românesc, mai ales că apărea o pleiadă de regizori tineri, curajoşi, cu neastâmpăr artistic, capabili să impună un nou stil de abordare cinematografică, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Ion Cărmăzan, Şerban Marinescu, etc. Am avut şi şansa că cunosc, apoi să mă împrietenesc cu doi oameni de film, fraţii Daniel şi Corneliu Medvedov, primul regizor de film, emigrat în Venezuela, iar Corneliu, operator de imagine, veteran în Televiziunea Română. Prin Corneliu, care la acea vreme era student la IATC, i-am cunoscut, în drumurile mele la Bucureşti, pe Horaţiu Mălăiele şi Adrian Pintea. Ulterior le-am urmărit cu atenţie evoluţia artistică. Ca să conchid, ştii cum e, dragostea dintâi nu se uită, fie teatru sau film, chiar dacă doar din postura de… privitor!

          Astfel că, ajungând la Casa Tineretului şi constatând că sala de spectacole avea şi o cabină de proiecţie profesională, cu aparate de 35 mm, m-am gândit că aş putea să fac, pe lângă activităţile din fişa postului, câteva proiecţii cu filme de la Arhiva Naţională, pe care să le pun sub genericul „Seri de cultură cinematografică”.

         De obicei, începutul este cel mai greu. Cum ţi-ai pus ideea în aplicare în acele condiţii?

         După ce am „pregătit” terenul, am făcut un referat către Comitetul Judeţean UTC, ca să aprobe această manifestare. Tot ce era nou sau diferit faţă de tipicul acţiunilor UTC-ului, trebuia aprobat.

         Prima piedică a apărut din partea serviciului de contabilitate. Deşi Casa Tineretului se afla sub egida Comitetului Judeţean UTC, activităţile sale erau pe „autofinanţare”, adică, fiecare activitate trebuia sau să aducă venituri care să acopere cheltuielile sau să primească bani aduşi de alte activităţi. Nu erau finanţate de la buget. Aşa că am fost întrebat: Ce facem dacă nu acoperim cheltuielile, dacă ieşim în pierdere? Dacă acţiunea nu are succes? Orice activitate pe care ţi-o propuneai trebuia să aibă un buget, cu încasări şi cheltuieli, astfel încât încasările să fie mai mari decât cheltuielile. M-am străduit să-i conving că mă voi descurca şi nu vom fi în pierdere. Până la urmă s-a aprobat, iar în toamna lui 1984 am început. Proiecţiile se desfăşurau în fiecare luni, fiind ajutaţi de Mircea Radu, un operator proiecţionist de la Întreprinderea Cinematografică. „Serile de cultură cinematografică” au continuat până în 1989, adică cinci ani şi câteva luni.

         Ai lucrat singur sau te-ai bazat pe o echipă?

         Alături de mine a fost Victor Ţintoi, zis Ţache (1950-2001), o adevărată enciclopedie de titluri de film. La început, când a aflat de intenţia mea, a venit cu un caiet în care notase vreo 400 de filme: titlu, anul, regizor etc. Mă sfătuiam cu el când făceam programarea filmelor. A fost o problemă şi cu casiera, care trebuia să dea bilete: avea programul de lucru de la 7 la 15, dar proiecţiile erau seara. A trebuit să obţin pentru ea program fracţionat, aşa cum aveau şi instructorii.

         Cum obţineai filmele, fiind vorba de filme pe peliculă, nu în format digital ca acum?

         Filmele le primeam de la Arhiva Naţională de Filme. La Bucureşti mergeam o dată pe lună, cu o listă de douăzeci de filme, ca să obţin patru. Dar mai înainte făceam un drum la Deta, la piaţa unde veneau cei cu micul trafic din Iugoslavia şi mă aprovizionam cu Vegeta şi ţigări Vikend.

         La programarea filmelor, era o doamnă. Ea se uita pe listă şi spunea: acesta nu este în Arhivă, este în difuzare în judeţul cutare, din acesta nu avem decât o singură copie şi nu putem să-l dăm, acesta nu se proiectează, e la fondul secret etc. Până la urmă reuşeam să alegem patru. Aveam în vedere şi aspectul financiar, ca să fie titluri de interes, care să atragă spectatorii, pentru a putea să acoperim cheltuielile. Pentru că dacă o singură dată nu realizam suma minimă necesară, mi-ar fi oprit acţiunea.

         De regulă ceream filme mai vechi, care nu se mai proiectau, dar care însemnau ceva în istoria cinematografiei. De exemplu, Călăuza, a fost prezentat în fiecare an, de cinci ori în total, având mereu sala plină. Interesant este că discuţiile care urmau nu se repetau. Erau alte abordări.

         Aduceam cu mine unul sau două filme. Erau nişte cutii metalice, destul de mari şi grele. De la Jilava, unde se găsea depozitul de filme al Arhivei Naţionale, le transportam cu taxiul până la Gara de Nord şi de acolo cu trenul. Celelalte două filme pentru luna respectivă le trimiteau cei de la Arhiva Naţională, prin intermediul Întreprinderii cinematografice.

          Cum ai colaborat cu Întreprinderea cinematografică?

          Când am purces la această, s-o numim aventură, m-am bazat şi pe o relaţie personală, aproape de prietenie, atât cu directorul întreprinderii de profil, cât şi a şefului de distribuţie, care m-au înţeles. Într-un fel le făceam concurenţă. În acea vreme erau în Timişoara opt cinematografe, care, şi ele, începând din 1980 trebuiau să se autofinanţeze. Erau situaţii când la aceste cinematografe erau programate filme mai puţin atractive, fără succes de casă, dar la Casa Tineretului, de fiecare dată, la fiecare proiecţie, sala era plină, nu de puţine ori fiind nevoit să facem două proiecţii, încălcând contractul, în care era stipulată o singură proiecţie. Dar să nu-ţi închipui că filmele erau primite sub formă gratuită! Arhiva Naţională de Filme percepea chirie, e drept, rezonabilă, pentru acele filme. Cu toate astea, intenţia mea nu ar fi avut sorţi de izbândă fără ajutorul celor de la Întreprinderea cinematografică. De multe ori, când filmele nu se găseau la Arhivă, ci în ţară, în distribuţie, aceştia făceau eforturi să-mi parvină în timp util.

         Cine erau spectatorii care veneau la Casa Tineretului?

         În general, oameni între 30 şi 50 de ani, mai erau şi tineri, poate cam 10-15%. Tinerii veneau şi din curiozitate. Era o formă de a se întâlni în jurul unui subiect comun, filmul. Era o defulare.

         Care au fost momentele mai deosebite ale „Serilor de cultură cinematografică”?

         Nu m-am mulţumit doar cu simplele proiecţii urmate de discuţii, ci am organizat şi câteva „Medalioane cinematografice”, fiecare dintre ele dedicate unui regizor român. Primul a fost cu Mircea Daneliuc. Între 22 şi 24 martie 1985 s-au prezentat toate filmele lui, mai puţin cel de debut, pentru că nu a fost posibil să-l obţinem, în fiecare zi câte două filme. Invitându-l, riscasem destul de mult, pentru că apăruse pe ecrane Glissando, care născuse multe controverse. La un moment dat a şi fost oprit din proiecţie şi retras din reţea. Îşi depusese carnetul de partid şi anunţase că voia să părăsească România.

         După ce iniţial acceptase, mi-a zis apoi că nu mai poate veni la Timişoara, pentru că nu-i place frigul. În 1985 a fost o iarnă grea. A mai invocat şi alte motive, probabil că se temea. I-am spus că la noi va fi cald, pentru că la Timişoara este o altă climă decât la Bucureşti. Bine, a zis el atunci, am auzit că la voi, la Timişoara, se fabrică nişte calorifere pe ulei. Poţi să-mi procuri unul? Aşa că m-am dus la Electrometal şi am rezolvat problema. După aceea iar s-a răzgândit.

         – Tu ai aprobare pentru medalioanele astea? I-am spus că am şi că afişul e deja gata.

         – Cum, ai afişul?

         – S-a tipărit deja.

         – Cine i-a dat viza?

         – Secretarul cu propaganda de la judeţ, a fost o conjunctură şi am obţinut aprobarea.

         Aşa l-am convins până la urmă. Se proceda astfel: acţiunea se aproba de secretarul cu propaganda de la UTC, iar ca să tipăreşti afişul trebuia să te prezinţi la Secţia de propagandă a Comitetului Judeţean de Partid. Doar cu avizul lor se tipărea afişul. În 1982, atunci lucram la Filarmonică, a venit în Timişoara un organist francez extraordinar, Michel Robert. La momentul respectiv nu era voie să se susţină concerte în biserici, dar în nicio sală din oraş nu exista o orgă. Am vorbit cu preotul paroh de la Biserica Millennium, din Fabric şi a acceptat să găzduiască acel concert, dar a pus o condiţie: să nu se aplaude, dar lumea a aplaudat. Pe afiş nu am avut voie să trec Biserica Millennium, însă trebuia să localizez cumva evenimentul. Soluţia găsită a fost: Edificiul din Piaţa Romanilor.

         Când Mircea Daneliuc a sosit la Timişoara, am mers la Bebe Costinaş acasă, a fost o seară de poveste. Serile următoare am fost la Ovidiu Giulvezan şi la Mihai Olteanu.

         După fiecare proiecţie era o discuţie despre film. Pentru întâlnirea cu Mircea Daneliuc, ca o măsură de precauţie, pentru că s-ar fi putut să apară tot felul de întrebări, unele provocatoare, am confecţionat o cutie de carton, am pus-o la intrare şi de la început am rugat pe cei care doresc să-i adreseze întrebări lui Mircea Daneliuc, să le formuleze în scris şi să le pună în acea cutie, fără să le semneze.

         Dacă la proiecţiile obişnuite nu rămâneau prea mulţi la dezbateri, atunci a rămas aproape toată sala. Pe scenă se adusese o masă. Am pus pe ea biletele ce se strânseseră în cutie şi l-am rugat pe Mircea Daneliuc să intre în dialog cu spectatorii. El a împrăştiat pe jos toate biletele şi a spus: Nu vreau să răspund la întrebările pe care le-aţi formulat, vreau să discut numai şi numai despre film şi arta filmului. Nu răspund la nici o altă întrebare.

         Se temea de provocări. La Casa Tineretului exista o popicărie. După-amiaza mai veneau şi unii de la Securitate şi jucau popice. Pe câţiva dintre ei îi cunoşteam şi i-am văzut în sală. Dar pe lângă ei, cu siguranţă că au mai fost şi alţii, pe care nu-i cunoşteam.

         Femeia de serviciu a adunat, chiar atunci, biletele răspândite pe jos şi a ieşit prin culise. Eu am mers după ea şi n-am lăsat-o să le arunce la gunoi, ci le-am pus într-o trapă, unde nu avea nimeni acces.

         În drum spre sală, mă întâlnesc cu unul de la Securitate. Zice:

         – Unde e femeia de serviciu?

         – Nu ştiu, undeva în spate.

         Mai târziu, femeia de serviciu mi-a spus că au întrebat-o unde a dus biletele, şi ea a spus că le-a aruncat la gheenă, iar ei nu s-au mai dus să caute.

         Dialogul cu Mircea Daneliuc s-a desfăşurat civilizat, fără incidente. S-a discutat numai despre film: despre filmul văzut, despre alte filme ale sale, despre filmele altor regizori, despre filmul românesc. A fost o dezbatere foarte interesantă, presupun, spre dezamăgirea securiştilor. Mircea Daneliuc a fost foarte mulţumit de felul în care a decurs întâlnirea.

         Ulterior am mai organizat două medalioane cinematografice, unul despre filmele lui Mircea Veroiu, iar altul filmografia lui Dan Piţa, care, din păcate, nu a venit la Timişoara.

         Cum ai îmbinat filmul cu poezia?

         La cele şase ediţii ale Festivalului de Poezie Contemporană „Nichita Stănescu”, pe care le-am organizat, pentru că aveam deja o legătură cu Arhiva Naţională de Film, am programat în fiecare zi câte un film, a cărui tematică era legată de poezie. Am adus filme din şcoala rusă, poloneză, maghiară. Cu banii din încasări acopeream o parte din costurile festivalului, inclusiv deplasarea membrilor juriului.

         La un moment dat ai primit şi o sancţiune.

         Când am reuşit să-mi extind relaţiile la ambasade, am adus şi filme de la ambasadele cehoslovacă, poloneză, rusă. Cum ele nu erau subtitrate, am căutat cunoscători ai limbilor respective, care să facă o traducere sincron, la microfon, chiar în timpul proiecţiei.

         Filmul polonez Sexmission (Seksmisya), 1984, regia Julius Machulski, mi-a adus o penalizare din salariu, pentru că erau câteva scene cu tentă erotică, altfel un film ok, chiar educativ, foarte interesant. M-a chemat primul secretar de la UTC.

         – Tu ai văzut filmul?

         – Da, l-am văzut.

         – Ce e cu el, se spune în oraş că e un film sexi!

         Erau destui informatori, plătiţi sau voluntari.

         – Toaşu prim-secretar, haideţi să-l vedeţi.

         – Nu, mă, eu n-am timp. Da’ tu l-ai văzut?

         – Bineînţeles că l-am văzut. Credeţi că…

         – Băi, să nu…

         Până la urmă am fost penalizat cu 20% din salariu, pe o lună.

         Formal, ce ţi-au reproşat?

         Că nu respect programul de activitate şi nu organizez acţiuni politico-ideologice. 

         Mai invitam câte un sociolog sau profesori, care să vorbească pe temele cerute: rolul muncii, orânduirea socialistă etc. Mai făceam şi astfel de acţiuni, că trebuia să le fac, altfel mă dădeau afară. Dar am avut bucuria că puteam să fac şi acele lucruri care îmi plăceau şi chiar aveau ecou în rândul publicului. La filme, sala era mereu plină, n-a fost proiecţie sub trei sute de spectatori. Ştiam asta după numărul de bilete vândute.

         Mă mai întâlnesc întâmplător şi astăzi cu unii spectatori fideli de atunci. Odată, unul dintre ei mi-a spus: Acolo am învăţat să citesc filmul.