În 1997, de Paşte, Regele Mihai a fost în Timişoara, după 51 de ani. A vizitat şi Catedrala, al cărei ctitor este. O mulţime uriaşă a fost atunci acolo, să îl vadă. Am fost şi eu, împreună cu pictorul şi poetul timişorean Nicolae Popa, care îi făcuse Regelui un splendid şi mare portret în ulei şi care voia să i-l ofere. Doar că era imposibil, datorită aglomeraţiei, să ajungem la suita regală. Aşa că am devenit un deschizător de drum printre oameni, până când eu şi prietenul meu am ajuns în apropierea Majestăţii Sale, iar Nicolae a putut să îi dăruiască tabloul.

Mai târziu, în 2004, în preajma Crăciunului, împreună cu câţiva prieteni din Timişoara, am fost în vizită la Castelul de la Săvârşin, unde am fost primiţi de Rege şi de Regina Ana. Am fost topit de emoţie întreaga oră cât am stat. Eram ca hipnotizat, dar nu voiam să se vadă asta. Aşa că am tot încercat să-mi găsesc locul. Or, eu nu-mi găseam respiraţia!

Da, nu sunt basme că se întâmplă ceva ieşit din comun în astfel de clipe, eu le-am trăit acolo. E o stare în care îţi ieşi din propria matcă… Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost doar eu singur. Şi Regele, şi Regina erau îmbrăcaţi simplu, în haine de casă. În apropierea noastră era bradul împodobit de Crăciun. Poate tocmai că totul era atât de firesc a fost pentru mine surpriza la care nu mă aşteptam. Venisem îmbrăcat la patru ace (toate cele patru pe care le aveam) şi pregătit să fac faţă unui protocol ieşit din comun. Ca ziarist, trecusem prin protocoale de grad 0, cu preşedinţi de stat, cu prim-miniştri, cu vedete de tot felul. Şi, dintr-o dată, poveştile copilăriei mele se topeau într-o realitate palpabilă, în care un Rege şi o Regină îmi erau în preajmă şi cu care mă fotografiam, cărora le zâmbeam şi le vorbeam. Amestecul de fantastic şi real, de călătorie în timp şi de întâlnire, totodată, cu o personalitate istorică, dintr-o altă lume, care era chiar în faţa mea şi în lumea noastră, mi-a ţinut, atunci, inima sus, foarte sus.